Filme-cărți.ro vă prezintă un fragment în avanpremieră din volumul ”La cinci pași de tine”, de Rachael Lippincott, Mikki Daughtry și Tobias Iaconis, titlu în curs de apariție la Editura Litera – lansare la jumătatea lunii aprilie 2019. Traducere de Adriana Bădescu.
Despre carte:
Oare poți iubi pe cineva pe care nu-l poți atinge niciodată?
Stella Grant simte nevoia să-și planifice viața pas cu pas – poate pentru că plămânii ei bolnavi, pe care nu-i poate controla, i-o guvernează oricum, trimițând-o periodic în spital, încă din copilărie. În momentul de față, Stella trebuie să-și planifice foarte bine viața pentru a nu pierde locul pe lista beneficiarilor unui transplant de plămâni, care-i va asigura cinci ani de existență fără probleme. Pentru asta e obligată să stea în permanență la șase pași de oricine i-ar putea transmite o infecție pulmonară. Șase pași. Fără excepții.
Will Newman este exact persoana de care Stella trebuie să se ferească. Lui Will nu-i pasă de reguli, de tratamente, nu-și respectă orarul de medicație și abia așteaptă să împlinească optsprezece ani ca să-și decidă singur soarta. Vrea să plece să vadă lumea – nu doar spitalele ei. Mai mult, Will o poate infecta pe Stella cu o bacterie mortală.
Și totuși, dintr-odată, cei șase pași dintre ei nu mai par un spațiu de siguranță, ci o pedeapsă. Oare n-ar putea să fure măcar o mică parte din această distanță, în schimbul a tot ceea ce plămânii lor defecți le-au furat din viață? Cât de periculoși ar putea fi numai cinci pași între ei, dacă asta îi ajută să câștige sufletește?
Fragment în avanpremieră:
[…] După ce pleacă mama, mă duc direct la sala de sport împreună cu Will, fiindcă vreau să-mi fortific plămânii cât mai mult. Aproape că-i spun să nu vină și el, fiindcă vreau să mă gândesc în liniște, dar știu că, cel mai probabil, n-a mai pus de-o veșnicie piciorul într-o sală de sport.
În plus, grija părinților mei combinată cu gândul la el ar fi prea apăsătoare ca să mă mai pot concentra asupra a orice altceva. Cel puțin mersul lui Will la sală e o problemă pe care o pot rezolva imediat.
Încep să pedalez pe bicicleta staționară. Nu m-au mai deranjat deloc ședințele acestea de după-amiază de când sala a devenit unul dintre cele mai plăcute locuri din spital. Au renovat-o cu trei ani în urmă și au făcut-o de patru ori mai mare, instalând terenuri de baschet, o piscină cu apă sărată, echipamente cardio noi și rânduri-rânduri de greutăți și minihaltere. Există chiar și o sală separată pentru yoga și meditație, cu ferestre largi, care dau spre curte. Înainte de asta, sala fusese doar o cămăruță amărâtă, cu câteva haltere desperecheate și cu aparate șubrede, care păreau să fi fost fabricate cam la un an după inventarea roții.
Mă uit și-l văd pe Will chinuindu-se pe o bandă de alergare, gâfâind din greu în ritmul accelerat al mersului. Concentratorul de oxigen portabil îi stă atârnat lejer pe un umăr în stilul devenit un clasic la modă printre fibrochistici.
Practic l-am târât aici și, trebuie să recunosc, mă amuză să-l văd concentrându-se prea intens ca să mai fie țâfnos. N-a putut nici măcar să se prevaleze de scuza cu „mi-e interzis să părăsesc etajul al treilea“, fiindcă Barb e azi în tura de noapte, iar Julie s-a arătat mai mult decât bucuroasă să-l vadă făcând ceva ce-i va îmbunătăți efectiv funcția pulmonară și starea generală.
– Deci când va deveni mica noastră înțelegere avantajoasă pentru ambele părți? izbutește el să întrebe printre gâfâieli, privindu-mă din celălalt capăt al sălii cum pedalez și reducând viteza benzii. Eu am făcut tot ce mi-ai cerut, și investiția mea încă nu mi-a adus vreun profit.
– Mi-e silă de mine. Sunt prea transpirată, replic în timp ce sudoarea mi se scurge pe față.
El apasă butonul de stop al benzii de alergare, oprind-o brusc, și se răsucește spre mine. Își ajustează sonda respiratorie și se chinuie să-și recapete suflul.
– Iar părul meu e murdar și sunt prea obosit, iar căruciorul meu de medicamente e…
– Vrei să mă desenezi transpirată? Bine! O să asud mai tare!
Încep să pedalez de parcă de asta ar depinde viața mea, și numărul de rotații pe minut crește de patru ori. Plămânii încep să mă usture și mă ia un acces de tuse. Oxigenul îmi șuieră prin sondă în vreme ce mă chinuiesc să respir. Reduc ritmul pedalării și tușesc din greu până când reușesc să-mi revin.
El clatină din cap. Mă uit la cifrele luminoase de pe afișajul bicicletei și încerc să ignor roșeața care mi se întinde încet pe față.
Când terminăm, ne ducem amândoi, extenuați, spre sala de yoga. Merg la șase pași în fața lui. Mă așez lângă ferestrele largi în sala pustie și mă reazem de sticla rece din cauza zăpezii care, afară, acoperă totul.
– Trebuie să-ți pozez sau ce? întreb ridicând o mână ca să-mi aranjez părul și adopt o postură dramatică – drept care el începe să râdă.
Își scoate caietul de schițe și un creion negru, apoi, spre surprinderea mea, își pune o pereche de mănuși din latex albastru.
– Nuu, fii doar naturală!
A, sigur, în regulă. Nimic mai ușor, nu?
Îl privesc în timp ce se încruntă, concentrat, cu ochii albaștri ațintiți asupra hârtiei. Ridică privirea și o întâlnește pe a mea, studiindu-mă iar. Mă uit repede în altă parte și-mi scot carnețelul, pe care-l deschid la pagina de azi.
– Ce-i aia? mă întreabă arătând cu creionul spre carnet.
– Lista mea cu lucruri de făcut, îi explic în timp ce tai numărul 12, „Exercițiu fizic“, și cobor spre capătul listei, unde scriu: „Să mă deseneze Will“.
– Lista cu lucruri de făcut? Cam demodat, pentru cineva care construiește aplicații.
– Mda, mă rog, aplicația nu-mi oferă satisfacția de a face asta, îi spun, după care iau creionul și tai cu o linie însemnarea „Să mă deseneze Will“.
Se preface dintr-odată trist.
– Ei, asta chiar că-mi rănește sentimentele!
Aplec imediat capul, însă tot îmi vede zâmbetul pe care încerc să-l ascund.
– Și ce altceva mai ai pe listă? mă întreabă uitându-se la desen, apoi la mine și iar la desen, și începând să hașureze ceva.
– Pe care din ele? Pe cea generală sau pe lista zilnică?
Râde afectuos și clatină din cap.
– Normal că ai două liste!
– Una urgentă și alta pe termen lung. Logic! răspund eu, ceea ce-l face să zâmbească strâmb.
– Servește-mi lista generală! Acolo-s chestiile mari.
Dau paginile ca să ajung la lista generală. A trecut ceva timp de când nu m-am mai uitat pe ea. E completată cu culori diferite – roșu, albastru și negru – și cu vreo două nuanțe fluorescente, de la un set de pixuri cu gel pe care l-am primit în clasa a șasea.
– Ia să vedem…! spun și urc cu degetul până în partea de sus a listei. „Fac voluntariat pentru o cauză politică importantă“.
Bifat! Tai însemnarea cu o linie. „Citesc toate operele lui William Shakespeare“. Bifat! O tai și pe asta. „Împărtășesc altora tot ce știu despre FC“. Păi, am o… o pagină pe YouTube…
O tai cu o linie și, ridicând privirea, constat că Will nu e deloc surprins; ia te uită cine s-a interesat de mine!
– Deci planul tău e să mori foarte, foarte cultivată, ca să te poți alătura echipei de dezbateri de pe lumea cealaltă? ripostează el și face semn cu creionul spre fereastră. Te-ai gândit vreodată… știu eu… să călătorești prin lume, sau așa ceva?
Mă uit pe listă, la numărul 27: „Capela Sixtină împreună cu Abby“. Netăiată.
Îmi dreg glasul și trec mai departe:
– „Să învăț să cânt la pian.“ Bifat! „Să vorbesc franceza fluent“…
– Serios vorbind, mă întrerupe Will, tu faci vreodată și ceva ce nu ți-ai notat pe listă? Nu vreau să te jignesc, dar niciuna din toate chestiile alea nu pare simpatică. Închid carnetul, dar el continuă: Vrei să auzi și care e lista mea? Să fac un curs de pictură cu Bob Ross. O grămadă de copăcei și de galben cadmiu despre care n-ai crede că se potrivește, dar pe urmă…
– E mort, replic, iar el zâmbește în colțul gurii.
– Ah, atunci cred că va trebui să mă mulțumesc cu o partidă de sex la Vatican.
Ridic privirea în tavan, a exasperare.
– Păi, cred că ai mai multe șanse să-l întâlnești pe Bob Ross.
Îmi face cu ochiul șoltic, dar pe urmă devine serios. Mai serios decât l-am văzut vreodată până acum.
– Bine, bine. Mi-aș dori să călătoresc prin lume și s-o văd cu adevărat, înțelegi? Nu doar interiorul spitalelor, explică el și-și îndreaptă privirea spre desen, continuând să schițeze în timp ce vorbește. Toate-s cam la fel. Aceleași saloane obișnuite. Aceleași pardoseli cu gresie. Același miros steril. Am fost peste tot până acum, fără să văd de fapt ceva.
Mă uit la el, mă uit la el cu adevărat, la felul în care îi cade părul în ochi când desenează, la expresia de concentrare de pe fața lui, de pe care a dispărut zâmbetul ironic. Mă întreb cum o fi să mergi de colo colo prin lumea întreagă fără să poți ieși vreodată dintre zidurile spitalelor. Pe mine internările nu mă deranjează. Mă simt în siguranță aici. Confortabil. Dar aproape toată viața am venit la același spital. Pentru mine, e ca acasă.
Dacă săptămâna asta aș fi fost la Cabo, silită să rămân însă într-un spital, n-aș fi doar ușor necăjită. M-aș simți mizerabil.
– Îți mulțumesc, îi spun.
El ridică privirea spre mine.
– Pentru ce?
– Fiindcă mi-ai destăinuit ceva real.
Mă privește o clipă și își trece apoi mâna prin păr. De data asta, el e cel care se simte stânjenit.
– Ochii tăi sunt căprui-aurii, spune arătând spre lumina care pătrunde prin ferestrele din jur. N-am observat asta până acum, când îi văd în razele soarelui. Credeam că sunt căprui-închis.
Inima începe să-mi bată tare în piept la auzul cuvintelor lui și văzând privirea caldă cu care mă învăluie.
– Sunt ochi frumoși, adaugă o clipă mai târziu, și o vagă nuanță rozalie îi apare în obraji. Adică, frumoși ca să-i desenezi, continuă dregându-și glasul, apoi își pleacă privirea și desenează mai departe de zor.
Îmi mușc buza ca să-mi înăbuș zâmbetul.
Pentru prima dată simt întreaga povară a fiecărui centimetru, a fiecărui milimetru din cei șase pași dintre noi. Îmi strâng puloverul mai aproape de corp și întorc privirea spre teancul de saltele de yoga din colț, încercând să nu dau atenție faptului că distanța aceasta va exista întotdeauna.
Despre autori:
RACHAEL LIPPINCOTT s-a născut în Philadelphia și și-a petrecut copilăria în Bucks County, Pennsylvania. A urmat cursurile Universității din Pittsburgh. Locuiește în Pittsburgh și, atunci când nu scrie, se ocupă de o rulotă cu mâncare împreună cu partenerul ei.
MIKKI DAUGHTRY este din Atlanta, Georgia. A absolvit cursurile Universității Brenau, unde a studiat arta teatrală. În prezent trăiește în Los Angeles și este scenarist.
TOBIAS IACONIS s-a născut în Germania, dar are origini americane. A studiat literatura engleză la Haverford College, în apropiere de Philadelphia. Trăiește în Los Angeles împreună cu soția și fiul său și este, de asemenea, scenarist.
Carte ecranizată:
Descoperă un nou ”Love Story” în cea mai recentă producție cinematografică a anului, cu Cole Sprouse și Haley Lu Richardson în rolurile principale! Citește cartea, vezi filmul! În curând în cinematografele din România.
