Filme-cărți.ro vă prezintă în avanpremieră un fragment din volumul ”Frica. Scrisoare de la o necunoscută”, de Stefan Zweig, ce apare de curând la Editura Polirom, Colecția Biblioteca Polirom. Actual, în traducerea Gabriellei Eftimie. Iată, la început, câteva amănunte despre această carte:
Fragment în avanpremieră:
Groaza se mutase în casa ei și nu se clintea din încăperi. În numeroasele ceasuri goale în care își aducea aminte de acea întâlnire oribilă pe care o derula în minte cadru cu cadru, își dădea seama perfect de situația ei imposibilă. Femeia aceea îi cunoștea numele și adresa – nu știa cum de s‑a putut întâmpla una ca asta – și acum, după ce primele ei încercări de șantaj au dat rezultate, n‑avea să cruțe nici un mijloc pentru a‑și folosi cunoștințele ca s‑o șantajeze în continuare. Ani în șir avea să‑i îngreuneze viața, ca un coșmar pe care nici un efort, oricât de disperat ar fi fost el, nu putea să‑l alunge pentru că, deși era bogată și măritată cu un om avut, Irene n‑avea cum să adune suficienți bani ca să scape de femeia aceea fără să‑i mărturisească totul soțului ei. Și în afară de asta – auzise de la bărbatul ei care îi povestea deseori despre procesele lui –, orice argument sau promisiune făcută unei persoane de acest fel, josnică și lipsită de scrupule, era complet nulă și lipsită de valabilitate. O lună sau două, cam atât estima c‑ar fi putut amâna clipa judecății, apoi întreaga structură falsă a fericirii ei domestice s‑ar fi prăbușit. Gândul că în cădere avea s‑o tragă după ea și pe șantajista ei nu‑i oferea prea multă satisfacție. Ce contau șase luni de închisoare pentru cineva care părea oricum să ducă o viață dezordonată și care probabil mai trecuse pe‑acolo, în comparație cu viața pe care avea s‑o piardă Irene și care, spre oroarea ei, i se părea singura viață posibilă ? Să înceapă o alta nouă, s‑o ia de la capăt, dezonorată și cu reputația pătată i se părea de neconceput unei femei ca ea, care primise în dar totul până acum și care nu fusese niciodată nevoită să‑și construiască singură destinul. Și apoi, totul era aici, copiii ei, soțul ei, casa ei, toate lucrurile de‑a căror existență își dădea seama abia acum, când era pe cale să le piardă, și simțea că fac parte din viața ei, că sunt însăși esența ei. Tot ce în trecut i se păruse de la sine înțeles, lucruri pe care le atingea în treacăt doar cu tivul rochiei deveniră acum nespus de importante și ideea că o vagaboandă care o pândea de undeva de pe străzi ar fi avut puterea de a arunca în aer starea aceasta caldă de lucruri printr‑un singur cuvânt i se părea absurdă, ceva la fel de ireal ca un vis.
Nu se putea feri de dezastru – simțea asta acum cu o certitudine teribilă ; n‑avea cum să scape. Dar ce… ce putea să se întâmple ? Rumega întrebarea asta din zori și până‑n seară. Vedea deja cum, într‑o zi, bărbatul ei urma să primească o scrisoare și putea să intre în cameră cu o expresie sumbră pe față, avea s‑o apuce de braț, avea s‑o ia la întrebări… dar după aceea… ce avea să se întâmple după aceea ? Ce avea să facă ? Ajunsă în acest punct, imaginile din capul ei dispărură în întunericul fricii confuze și crude. Habar n‑avea ce urma să se întâmple mai încolo și teoriile ei se prăbușiră în adâncul năucitor și fără fund. În starea aceasta de agitație își dădu însă seama cât de puțin îl cunoștea, de fapt, pe bărbatul ei, cât de greu îi era să‑i anticipeze reacțiile. Se măritase cu el la insistențele părinților, dar nu se împotrivise și îl simpatizase încă de atunci, iar așteptările nu i‑au fost înșelate nici mai târziu, în anii mai recenți. Petrecuse opt ani de viață mulțumită, liniștită și confortabilă alături de domnul Wagner, aveau copii împreună, locuia în casa lui și petrecuse nenumărate ceasuri în apropierea lui, dar abia acum, când se întreba care avea să‑i fie reacția, abia acum își dădea seama cât de străin îi rămăsese. Privind înapoi febril spre ultimii ani și simțind că îi cercetează cu o lanternă care aruncă o lumină lugubră asupra lor, Irene își dădu dintr‑odată seama că niciodată nu s‑a întrebat cum e firea lui, iar acum, după atâția ani, nici nu știa dacă e dur sau iertător, sever sau afectuos. Chinuită cumplit de târziu de o conștiință încărcată – trezită doar de frica aceasta de moarte –, fu nevoită să admită că nu‑l cunoștea decât superficial, ca om social, niciodată intim, niciodată în adâncime, că nu știa de unde izvorau toate hotărârile lui importante de om aflat într‑o situație tragică. Începu să caute, cam fără să vrea, mici caracteristici și indicii legate de personalitatea lui, căutând să‑și aducă aminte ce declarase soțul ei despre situații asemănătoare și realiză că, oricât de jenant ar fi părut, nu‑l auzise niciodată exprimându‑și părerea despre așa ceva de față cu ea. Pe de altă parte, nici ea nu‑i pusese o întrebare atât de intimă. Abia acum începuse să‑i măsoare viața prin trăsături individuale care ar fi putut spune ceva despre caracterul lui. Frica o împunse ca un ciocan micuț la fiecare amintire măruntă, încercând să găsească intrarea spre tainele inimii lui.
Începu să urmărească fiecare vorbă a lui și îl aștepta de fiecare dată cu o nerăbdare febrilă să se întoarcă acasă. Abia dacă‑i observa saluturile, dar gesturile – felul în care îi săruta mâna sau o mângâia pe păr – păreau să ascundă un atașament care putea indica faptul că o iubeşte cu adevărat, chiar dacă nu se manifesta prea furtunos. Îi vorbea mereu cu glas cumpătat, niciodată nerăbdător sau agitat, iar atitudinea lui față de ea era în general liniștită și prietenoasă, cu toate că – așa cum începu ea să suspecteze cu sufletul tulbure – această atitudine nu diferea prea tare de felul lui de‑a se purta cu servitorii și era clar mai puțin afectuoasă decât felul în care le vorbea copiilor – uneori glumea cu ei vesel, alteori de‑a dreptul pasional. Și în ziua aceea se interesă, ca de obicei, de treburile casei, politicos, ca și când ar fi vrut să‑i ofere șansa de a‑i vorbi despre interesele ei, fără ca el să‑i vorbească despre ale lui, și pentru prima dată Irene descoperi considerația lui față de ea, felul lui rezervat de‑a aborda discuțiile lor de zi cu zi – care, își dădu seama brusc, erau îngrozitor de banale și inofensive. Nu‑i dezvăluia nimic despre el, astfel încât curiozitatea ei – un mod de a‑și calma gândurile – rămase nesatisfăcută.
Despre autor:
A scris proza (Scrisoare de la o necunoscuta, Frica, Amoc, Simturi ratacite, Suflete zbuciumate, Douazeci si patru de ore din viata unei femei), biografii (Maria Antoaneta, Maria Stuart, Erasmus de Rotterdam, Magellan) si memorialistica (Lumea de ieri). In 1942, cind se sinucide alaturi de cea de a doua sotie, Lotte, in Petropolis, Stefan Zweig este deja unul dintre scriitorii celebri ai lumii. Opera lui a inspirat filme de succes, precum The Grand Budapest Hotel (2014), cistigator a patru Premii Oscar si cinci Premii Bafta.
