Filme-cărți.ro vă prezintă în avanpremieră un fragment din volumul ”Belgravia”, de Julian Fellowes, ce va apărea de curând la Editura Nemira, în Colecția Babel. Iată, la început, câteva amănunte despre această carte:
Povestea unui caz scandalos din Londra anilor 1840, scrisa de creatorul celebrului serial DOWNTOWN ABBEY.
Autorul serialului de succes Downton Abbey, care a adus epoca victoriana din nou la moda, revine cu o poveste despre societatea britanica de secol XIX, plina de eleganta si pasiuni nebanuite.
Pe 15 iunie 1815, inalta societate britanica participa la balul ducesei de Richmond – care va ramane cunoscuta drept una dintre cele mai tragice petreceri din istorie. Pentru ca are loc in seara de dinaintea asediului de la Waterloo, iar multi dintre tinerii domni de la bal vor ajunge a doua zi direct pe campul de lupta.
Pentru frumoasa Sophia Trenchard, atunci se schimba totul, dar povestea continua peste 25 de ani, odata cu mutarea familiei Trenchard in noua zona rezidentiala Belgravia.
Fragment în avanpremieră:
La luptă în pas de dans
Trecutul, ni se spune adesea, e o ţară străină, unde totul este diferit. Ar putea fi adevărat – și chiar este când vine vorba de moravuri sau tradiţii, de rolul femeii, de guvernarea aristocraţiei și de mii de alte aspecte ale vieţii noastre cotidiene. Dar există și asemănări. Ambiţia, invidia, furia, lăcomia, generozitatea, altruismul și, mai presus de toate, dragostea au fost mereu, la fel ca azi, motive puternice ale alegerilor pe care le facem. Aceasta este povestea unor oameni care au trăit acum două veacuri; cu toate acestea, multe dintre năzuinţele și resentimentele lor și patimile care le clocoteau în inimi erau aidoma dramelor pe care le trăim în felul nostru, în vremurile noastre…
Nu părea deloc un oraș aflat în pragul războiului; cu atât mai puţin capitala unei ţări care fusese smulsă dintr-un regat și anexată altuia cu nici trei luni înainte. În iunie 1815, orașul Bruxelles părea en fête, cu dughene aglomerate și pestriţe în pieţe și cu calești deschise, vopsite în culori aprinse, care lunecau iute pe drumurile largi, purtându-și poverile de înalte doamne, însoţite de fiicele lor, către grabnice îndatoriri de societate. Nimeni n-ar fi ghicit că împăratul Napoleon mărșăluia spre oraș și își putea așeza tabăra la marginea acestuia dintr-un moment în altul.
Nimic din toate astea nu era însă de mare interes pentru Sophia Trenchard în timp ce-și făcea loc prin mulţime cu o hotărâre care nu prea era pe potriva celor optsprezece ani ai ei. Ca orice tânără de familie bună, mai cu seamă într-o ţară străină, era însoţită de camerista ei, Jane Croft, care, la douăzeci și doi de ani, era, deci, cu patru ani mai vârstnică decât stăpâna ei. Cu toate astea, dacă s-ar fi putut spune că una din ele o apăra pe cealaltă de a fi vătămată într-o ciocnire cu un alt trecător, aceea ar fi fost Sophia, care părea gata de orice. Era frumușică, chiar foarte frumușică, în stilul acela clasic englez, cu păr blond și ochi albaștri, dar expresia tăioasă a gurii arăta limpede că fata nu ar fi avut nevoie de permisiunea mămicii ca să se arunce într-o aventură.
– Hai, grăbește-te, că altfel o să plece să ia prânzul și degeaba vom fi bătut drumul până acolo.
Era în acea perioadă a vieţii prin care trebuie să treacă aproape toată lumea, atunci când se duce copilăria și o falsă maturitate, neînfrânată de experienţă, îţi dă sentimentul că orice este posibil, până când sosirea adevăratei maturităţi dovedește în mod concludent că nu este așa.
– Merg cât de repede pot, domnișoară, a îngăimat Jane și, ca să-i întărească parcă vorbele, un husar grăbit a îmbrâncit-o înapoi, fără să se oprească măcar să vadă dacă a păţit ceva.
– E ca un câmp de luptă aici.
Jane nu era o frumuseţe, ca tânăra ei stăpână, dar avea o faţă vioaie și rumenă, cu trăsături puternice, deși se potriveau mai bine cu uliţele din sat decât cu străzile orașului.
Era și ea destul de hotărâtă în felul ei și tânăra stăpână o plăcea pentru asta.
– Nu mai fi așa de neajutorată.
Sophia aproape că ajunsese la destinaţie și părăsise strada princi-pală pentru a da într-o curte care ar fi putut să fie odată un obor de vite, dar care era acum rechiziţionat de armată pentru ceva ce arăta ca un depozit de provizii. Din niște căruţe mari se descărcau cutii și saci și lăzi care erau transportate la magaziile din jur și în preajmă părea să fie un flux constant de ofiţeri din toate regimentele, care discutau și uneori se certau pe când se plimbau încolo și încoace în grupuri. Sosirea unei tinere distinse, împreună cu servitoarea ei, a atras, firește, oarece atenţie și, pentru un moment, conversaţia a scăzut și aproape că a încetat de-a binelea.
– Vă rugăm să nu vă deranjaţi, a spus Sophia privind calmă în jur. Am venit să-l văd pe tatăl meu, domnul Trenchard.
Un tânăr a făcut câţiva pași înainte.
– Știţi drumul, domnișoară Trenchard?
– Da, mulţumesc.
S-a îndreptat spre una din intrările clădirii principale care arăta ceva mai impozant și, urmată de Jane, care tremura toată, a urcat scările până la primul etaj. Aici a găsit alţi ofiţeri, care așteptau, se vede, să fie primiţi înăuntru; dar la această disciplină Sophia nu era pregătită să se supună. A împins în ușă și a deschis-o.
– Tu stai aici, a spus.
Jane s-a tras înapoi, mulţumindu-se mai degrabă cu interesul stârnit în rândul bărbaţilor.
Camera în care a intrat Sophia era mare, luminoasă și încăpă-toare, cu un birou frumos de mahon lustruit și alte piese de mobilier în același stil, dar nu era destinată activităţilor mondene, ci tranzac-ţiilor comerciale, era un spaţiu de muncă, nu de distracţie. Într-un colţ al acesteia, un bărbat corpolent, de vreo patruzeci și ceva de ani, îl dăscălea pe un ofiţer îmbrăcat într-o uniformă superbă.
– Cine dracu’ a venit să mă întrerupă?
S-a răsucit spre ușă, dar, când a văzut-o pe fiica lui, dispoziţia i s-a schimbat și un zâmbet duios i-a luminat faţa roșie de furie.
– Ei, ce e? a întrebat.
Dar fata a privit către ofiţer. Tatăl ei a dat din cap în semn că a înțeles.
– Domnule căpitan Cooper, trebuie să mă scuzaţi.
– Foarte bine atunci, Trenchard…
– Trenchard?
– Domnule Trenchard. Dar trebuie să avem făina până diseară. Comandantul m-a pus să promit că nu mă întorc fără ea.
– Și eu îţi promit să fac tot ce-mi stă în putinţă, domnule căpitan.
Ofiţerul era evident iritat, dar a fost nevoit să accepte, dat fiind că ceva mai bun nu putea căpăta. Salutând cu o înclinare a capului, acesta s-a retras, iar tatăl a rămas singur cu fiica lui.
– Ai făcut rost?
I se putea simţi emoţia. Era ceva fermecător în entuziasmul lui: acest maestru al afacerilor, rotofei și cu început de chelie, cuprins brusc de emoţie, ca un copil în Ajunul Crăciunului.
Foarte încet, prelungind la maximum acest moment, Sophia a deschis sacul de mână și a scos cu grijă niște pătrate din carton alb.
– Am căpătat trei, a spus ea, savurându-și triumful. Una pen-tru tine, una pentru mama și una pentru mine.
Aproape că i le-a smuls din mână. Nu ar fi fost mai nerăbdător nici dacă ar fi stat fără hrană și apă timp de o lună. Caracterele cursive ale tipăriturii erau simple și elegante.1
A rămas cu privirea pe invitaţie.
– Presupun că domnul Bellasis va lua masa acolo.
– Ducesa este mătușa lui.
– Desigur.
– Nu va fi o masă. Nu în sensul propriu. Doar familia și câteva persoane care locuiesc cu ei.
– Mereu se spune că nu se va da nicio masă, dar de obicei se întâmplă.
– Nu te așteptai să fii invitat, nu?
– Nu. Nu. Sunt mulţumit.
– Edmund spune că o să fie un supeu cândva după miezul nopţii.
– Să nu-i spui Edmund decât când vorbești cu mine.
Buna dispoziţie îi revenise, însă, iar dezamăgirea de moment îi dispăruse, alungată deja de gândul la ce îi aștepta.
– Trebuie să te întorci la mama ta. Va avea nevoie de fiecare minut să se pregătească.
Sophia era prea tânără și prea plină de încredere nejustificată ca să fie întru totul conștientă de enormitatea lucrului pe care îl realizase. În plus, era mai practică în aceste privinţe decât distra-tul ei tată.
– E prea târziu ca să-și mai comande ceva.
– Dar nu prea târziu ca să facă totul conform etichetei.
– N-o să vrea să meargă.
– Ba o să vrea, pentru că trebuie.
Sophia a pornit spre ușă, dar apoi a fulgerat-o un alt gând.
– Și când o să-i dăm vestea? a întrebat privind ţintă la tatăl ei. Luat pe nepregătite de întrebare, el a început să se joace cu ornamentele de aur ale lanţului de la ceas. Era un moment ciudat. Lucrurile erau la fel cum fuseseră cu o clipă mai înainte și totuși tonul și conţinutul se schimbaseră cumva. Ar fi fost limpede pen-tru orice observator din afară că subiectul discutat devenise deodată mai serios decât alegerea ţinutei pentru balul ducesei.
Trenchard a răspuns foarte categoric:
– Nu acum. Totul trebuie rânduit corespunzător. Ar trebui să ne coordonăm mișcările cu ale lui. Acum du-te! Și trimite-l din nou încoace pe idiotul ăla patentat.
Fiica sa i-a dat ascultare și s-a strecurat afară din cameră, dar chiar și după plecarea ei James Trenchard a rămas ciudat de pre-ocupat. De jos, din stradă se auzeau strigăte. S-a dus la fereastră și a văzut un ofiţer certându-se cu un negustor.
Atunci s-a deschis ușa și căpitanul Cooper a revenit în încăpere. Trenchard a făcut un semn de încuviinţare. Era timpul să se întoarcă la treburi, ca de obicei.
Sophia avusese dreptate. Mama ei nu voia să meargă la bal.
***
– Am fost invitaţi numai fiindcă a refuzat cineva.
– Ce importanţă are?
– E de-a dreptul stupid, a continuat doamna Trenchard, clăti-nând din cap. N-o să cunoaștem pe nimeni din cei de acolo.
– O să cunoască papà.
Erau momente când copiii o enervau pe Anne Trenchard. Știau prea puţine despre viaţă, cu tot aerul lor de superioritate. Fuseseră răsfăţaţi de mici, tatăl lor le făcuse toate nazurile, așa încât amân-doi credeau că traiul lor bun e ceva firesc și nici că le păsa. Habar n-aveau ce drum străbătuseră părinţii ca să ajungă la situaţia de acum, pe când mama lor își amintea de fiecare pas presărat cu obstacole.
– O să-i știe pe câţiva ofiţeri care vin la el la slujbă să-i dea ordine. Iar ei vor fi uimiţi să descopere că se află în aceeași sală de bal cu omul care le livrează soldaţilor lor pâine și bere.
– Sper că n-ai să vorbești tot așa și în faţa lordului Bellasis. Doamna Trenchard s-a mai înmuiat la chip.
– Draga mea, a zis ea luând mâna fetei într-a ei, ferește-te de castelele de nisip.
____
1Pentru Domnișoara Sophia Trenchard Ducesa de Richmond
La reședinţa acesteia Rue de Blanchisserie 23 Joi, 15 iunie 1815
Trăsurile la ora 3 Dansul la ora 10“
Despre autor:
Julian Fellowes s-a nascut in 1949 la Cairo, dar a urmat scoala in Marea Britanie. A devenit cunoscut in toata lumea pentru scenariul filmului Gosford Park – care a castigat Oscarul pentru Scenariu Original in 2002 – si pentru regia si scenariul Downton Abbey, serial de epoca extrem de popular si apreciat de critica.
Pasionat de lumea victoriana, cele mai multe proiecte literare, cinematografice sau pentru micul ecran ale autorului au ca subiect aceasta perioada (cele mai cunoscute sunt Separate Lives in 2002 sau The Young Victoria in 2009). In 2010 a semnat scenariul pentru The Tourist, cu Angelina Jolie si Johnny Depp.
In literatura a debutat in anii ’70 sub pseudonimul Rebecca Greville cu mai multe romane de dragoste.
A semnat cu numele lui romanele Snobs (Snobii – Nemira, 2009) si Past Imperfect in 2009.
