Fragment în avanpremieră: ”Această poveste”, de Alessandro Baricco

Filme-cărți.ro vă prezintă în avanpremieră un fragment din volumul ”Această poveste”, de Alessandro Baricco, ce a apărut de curând la Editura Humanitas Fiction, Colecția Raftul Denisei, traducere de Mara Chirițescu și Cerasela Barbone. O carte recomandată de site-ul nostru. Iată, la început, câteva amănunte despre această carte:

Această poveste îi aparține lui Ultimo Parri. Personajul are cinci ani când vede pentru prima dată un automobil în satul său piemontez, nouăsprezece în ziua înfrângerii de la Caporetto, în 1917, și douăzeci și cinci când își întâlnește marea dragoste în America. Visul lui Ultimo, acela de a construi o pistă circulară de curse cu optsprezece curbe,  leagă mai multe povești într-una singură, primordială, o poveste despre fidelitate, iubire, prietenie, război și, mai ales, despre dorința de a res­tabili ordinea în lume. Romanul este deopotrivă unul al sunetelor. Auzim zgomotele guturale ale primelor automobile, îl auzim pe Ultimo strigându-și numele când mașina gâfâie urcând movila din Piassebene, apoi exploziile și împușcăturile de pe câmpul de luptă, o auzim pe Elizaveta cântând la pian, apoi melodia transmisă la radio în timp ce o femeie și-un bărbat fac dragoste în bucătăria unui local și auzim moto­rul Jaguarului în care, după o viață de așteptare, Elizaveta atinge visul lui Ultimo și reușește să parcurgă pista circulară.

Fragment în avanpremieră:

Ultimo se numea aşa pentru că fusese primul copil.

— Şi ultimul! a precizat imediat mama, îndată ce îşi reveni în simţiri, după naştere.

Aşa a fost Ultimo.

La început părea să nu- l prea intereseze viaţa, în primii patru ani a făcut toate bolile posibile, îl botezară de trei ori, preotul nu reuşea să-i dea ultima binecuvântare unei mogâldeţe, numai ochi, prin urmare de fiecare dată alegea botezul pentru a nu pleca fără să- l fi împărtăşit.

— Rău n-o să-i prindă.

Cu adevărat, Ultimo scăpă mereu viu: mic, uscat, alb ca varul, dar viu. Are inima puternică, spunea tatăl. Are pe dracu’, spunea mama.

Prin urmare era viu când, la vârsta de şapte ani şi patru luni, în noiembrie 1904, tatăl lui îl conduse până la grajd, îi arătă cele douăzeci şi şase de vaci fassone, care erau toată averea lui, şi îl înştiinţă că nu trebuia să-i spună încă mamei, dar se gândea să scape de ele, o dată pentru totdeauna, şi de muntele ăla de bălegar.

Făcu un gest mai degrabă solemn, ce cuprindea tot spaţiul, întunecat şi rău mirositor. Apoi scandă rar:

— Garage Libero Parri.

Libero Parri era numele lui. Garage era un cuvânt din limba franceză de care Ultimo nu auzise până atunci. Pe moment, se gândi că trebuie să însemne ceva cum ar fi „crescătorie“ sau cel mult „lăptărie“. Nu-i prea înţelegea noutatea.

— O să reparăm automobile, îl lumină, lapidar, tatăl.

Asta chiar că era o noutate.

— Nu există încă automobilele, constată mama, când în cele din urmă a fost informată, într-o seară, în pat, cu lumina stinsă.

— E o chestiune de luni. Şi vor exista, o informă Libero Parri, soţul ei, strecurându-şi o mână pe sub cămaşa ei de noapte.

— Copilul.

— Nu-i nici o problemă, o să aibă de lucru şi el, are ce să înveţe.

— E aici copilul, ia-ţi mâna!

— Ah! mai spuse Libero Parri, amintindu-şi că iarna dormeau cu toţii în aceeaşi încăpere, ca să nu fie nevoie să aprindă toate sobele. Au rămas aşa un timp, oarecum dornici de-a comunica, prin urmare el a vorbit din nou:

— I-am spus şi lui Ultimo. El este de acord.

— Ultimo?

— Da.

— Ultimo este un copil, are şapte ani, cântăreşte douăzeci şi unu de kilograme şi are astm.

— Ce dacă, este un copil special!

Familia trăia cu ideea că el era un copil special. Din pricina bolilor şi a altor întâmplări greu de explicat.

— N-ar fi mai bine să vorbeşti cu Tarìn?

— El n-ar înţelege. E la fel ca toţi ceilalţi, nu-i stă capul decât la pământ şi la animale, m-ar crede nebun.

— O avea dreptate.

— Nu, n-are cum să aibă dreptate.

— De unde ştii?

— E din Trezzate.

Prin părţile acelea acesta era un argument imbatabil.

— Atunci vorbeşte cu preotul.

Dacă Libero Parri nu era ateu şi socialist, asta se întâmpla numai din lipsă de timp. Ar fi fost nevoie de doar câteva ore ca să se informeze un pic şi-ar fi devenit unul. În acest răstimp îi ura pe preoţi.

— Alte sfaturi? mai întrebă.

— Glumeam.

(…)

— Să sperăm că nu. Oricum, Ultimo nu avea cum să îi audă, fiindcă fizic era în patul lui, din fundul încăperii, însă cu capul era plecat pe drumul de lângă râu, într-o zi, cu două ierni în urmă, stând alături de tatăl său. Dimineaţa devreme. Câmpia ţârâia de bruma nopţii, sub lumina unui soare binevoitor. Luase de acasă cu el un măr, pe care îl ştergea de mâneca paltonului. Tatăl lui fuma şi fredona. O porniseră pe jos de-acasă până la răspântia de la Rabello, unde s-au pus pe aşteptat.

— Unde îl duci? întrebase mama.

— Treburi de bărbaţi, îi răspunsese Libero Parri.

Din clipa aceea, Ultimo nu şi-a mai pus nici o întrebare, pentru că, dacă ai cinci ani şi tatăl tău te ia cu el, aşa cum i se întâmplase lui, eşti pur şi simplu fericit. De aceea a ţopăit în urma lui până la răscrucea de la Rabello. A mers fără să ştie că, de nenumărate ori, mare fiind, avea să revadă acea imagine, numai pe aceea: silueta masivă a tatălui care înainta cu paşi mari în faţa lui, împotriva valului de ceaţă matinală, fărăn să se uite înapoi, nici ca să-l aştepte, nici ca să vadă dacă mai era acolo. Severitatea şi lipsa totală de dubii erau ceea ce tatăl lui îl învăţase despre ce înseamnă să fii tată: să ştii să mergi fără a întoarce capul. Să mergi cu paşi mari de adult, fără milă, dar cu paşi apăsaţi şi măsuraţi, pentru ca fiul tău să îi poată pricepe şi să-ţi stea alături, în ciuda pasului de copil. Şi să faci acest lucru fără a întoarce capul, dacă eşti în stare: pentru ca el să ştie că nu se va pierde şi că a merge împreună este un destin de care nu trebuie niciodată să te îndoieşti, pentru că aşa ne este scris pe acest pământ.

În depărtare, Ultimo a văzut cum se ridica un nor de praf. Tatăl nu îi spuse nimic, dar îşi aruncă ţigara şi îi puse o mână pe umăr. Norul cobora dinspre Rabello, urmărind curbele drumului. Se apropia odată cu el un zgomot pe care Ultimo nu îl mai auzise, ca un bombănit al unui demon făcut din fiare. Văzu mai întâi nişte roţi mari şi rânjetul unui radiator enorm. După aceea, un bărbat aşezat incredibil de sus, drept în prăfăraia drumului, cu ochi gigantici ca de insectă. Lucrul acela ciudat venea direct spre ei cu o viteză nemaivăzută, în chiorăiala crescândă a propriilor organe. Era o apariţie înspăimântătoare, şi Ultimo a intuit, poate, ceva legat de destinul lui când şi-a dat seama că în minte, inimă, nervi nu exista, în acel moment, teamă, şi nicăieri în fiinţa lui nici o urmă de teamă, ci numai dorinţă, fără oprelişti, şi graba de a se lăsa cuprins de norul de praf care acum se dezlănţuia aruncându-se asupra lor, cum cobora dealul prăvălindu-se spre răscruce: omul-insectă, impasibil acolo sus, roţile ce luau gropile drumului, cu scrâşnetul ruliului ca de plută naufragiată în larg, dar o plută sigură de ea, care, tocându-şi fierul din măruntaie, încadrează răspântia şi o descifrează fără ezitare, de fapt o secţionează, răsucind spre dreapta perechea de roţi cauciucate. Ultimo simţi cum mâna tatălui îi strânge umărul şi îl văzu pe bărbatul de sus cum se aruncă pe o latură, agăţat cu amândouă mâinile de volan, ca şi cum ar fi deplasat el singur întreg animalul acela mare şi furios doar prin forţa unui gest îndrăzneţ, pe care, de cum îl făcu, Ultimo îl invidie şi-l resimţi de parcă l-ar fi trăit el însuşi, de parcă i-ar fi fost cunoscute dintotdeauna efortul braţelor, vederea înclinată a drumului, forţa nevăzută ce te poartă, zborul aparent împotriva vântului. În cele din urmă, alunecând solemn spre schimbarea de direcţie imprimată, marele animal îşi arătă sub ochii lor linia şi, cu deosebită eleganţă, descoperi silueta unei femei, invizibilă până în acel moment pentru că era aşezată într-un refugiu tăinuit dintre coastele metalice, pe un scaun mai jos, pe care Ultimo însă îl percepu ca pe un tron, poate şi din cauza marii pălării, roşii, pe care femeia o purta pe cap, prinsă sub bărbie cu un şifon de culoarea ambrei. N-a vea să uite niciodată acea femeie, cu gâtul aplecat pe-o  parte, ca şi cum ar fi acceptat invitaţia curbei, un gest-replică la acrobaţia pilotului, dar convertit la o nespusă gingăşie sau elegant scepticism, cine poate şti.

Pe noua traiectorie, cu prora virând spre râu, în miezul zilei, animalul a dispărut rapid din vedere, înghiţit de praf. Ultimo şi tatăl lui au rămas nemişcaţi, ascultând notele îndepărtate ale concertului mecanic rostogolindu-se printre plopi, în neant. Plutea în aer un miros ce nu venea dinspre câmpie şi care peste ani avea să devină parfumul pe care femeile lor vor învăţa să-l iubească.

Libero Parri aşteptă ca aerul să se limpezească şi să se liniştească. Apoi îi spuse clar:

— Să nu-i spunem nimic mamei.

— Nu-i spunem, răspunse Ultimo.

Tocmai văzuse primul său automobil. Mai precis îl văzuse luând o curbă, adică într-o desfăşurare perfectă şi controlată a unei schimbări de direcţie ce-ar putea contribui la explicarea nebuniei căreia copilul, devenit adult, avea să îi dedice o mare parte din viaţă.

Dezlănţuit în curbă, aşa îşi revedea automobilul, când somnul îl cuprinse pe întuneric, la puţini metri de patul în care tatăl şi mama abia terminară de făcut amor franţuzesc. Aşa că nu i-a auzit cum râdeau pe înfundate şi nici nu şi-a dat seama că tatăl coborâse din pat, ducându-se dincolo să ia ceva. S-a întors cu o lumânare şi o bucată de hârtie. Pe foaie era scris că domnul conte Palestro cumpăra cele douăzeci şi şase de vaci fassone ale sale pentru o sumă destul de frumuşică, în valoare de şaisprezece mii de lire. Florence Parri luă foaia, citi ce era de citit. Apoi stinse lumânarea.

Stăteau unul lângă celălalt, sub cuverturi, nemişcaţi.

Lui Libero Parri îi bătea inima tare.

În cele din urmă, ea vorbi:

— Libero, tu nici nu ştii cum sunt făcute automobilele.

Dar el era pregătit.

— Dacă asta e problema, nimeni nu ştie cum sunt, micuţo.

Despre autor:

Alessandro Baricco s-a născut în 1958 la Torino. ªi-a luat licența în filozofie cu Gianni Vattimo și a studiat pianul la Con-servator. A publicat cronici muzicale și două cărți despre muzică bine primite de pu­blic: Il genio in fuga. Due saggi sul teatro musi­cale di Rossini (1988) și L’anima di Hegel e le mucche del Wisconsin (1992). A debu­tat în anul 1991 cu romanul Castele de furie (Castelli di rabbia; Humanitas Fic­­tion, 2007, 2017) și a devenit în scurt timp unul dintre cei mai citiți și iubiți scrii­tori din Italia. Au urmat Oceano mare (1993), Mătase (Seta, 1996; Humanitas Fiction, 2015), City (1999), Senza sangue (2002), Această poveste (Questa storia, 2005; Humanitas Fiction, 2018), Emaus (Emmaus, 2009; Humanitas Fiction, 2012), Mr Gwyn (2011; Humanitas Fiction, 2014), De trei ori în zori (Tre volte all’alba, 2012; Humanitas Fiction, 2015) și Mireasa tânără (La Sposa giovane; Humanitas Fiction, 2016). A publicat cronici în mari ziare pe­ninsulare (La Stampa, La Repubblica), adu­nate în volu­mele Barnum 1 (1995), Barnum 2 (1998), Next (2002) și Barbarii. Eseu despre mu­tații (I Barbari. Saggio sulla mutazione, 2006; Humanitas, 2009). De asemenea, a repovestit Iliada lui Homer și Moby Dick al lui Herman Melville. A scris două texte pentru teatru: Novecento (Novecento. Un monologo, 1994; Huma­nitas, 2002; Huma­nitas Fiction, 2013), după care Giuseppe Tornatore a realizat filmul Legenda pia­nistului de pe ocean, și Davila Roa (1996). În 1993 a inițiat o serie de emi­siuni TV cen­trată pe opera lirică, intitulată „Dra­gostea e un pumnal“, și alta despre lu­mea cărților, intitulată „Pickwick“. În 1994 a înfiin­țat la Torino Scuola Holden, dedi­ca­tă creati­vi­tății narative și artelor performative.