Filme-cărți.ro vă prezintă un fragment din volumul ”Turma păstorului mut”, de Marius Oprea, ce a apărut de curând la Editura Polirom, în colecția Fiction Ltd. Iată, la început, câteva amănunte despre această carte:
Autoficţiune al cărei personaj central este chiar Marius Oprea, romanul prezintă un „oraş al nebunilor” într-o lume a nebunilor, cu eroi dintre cei mai stranii, în special nebuni, dar şi personaje cunoscute, precum preotul Corogeanu din Tanacu. Nu lipsesc nici figurile de politicieni, mereu în mijlocul controverselor. Uneori iubiţi, alteori contestaţi, sînt persoane cu o imensă notorietate, care de multe ori se întoarce împotriva lor. Iar locuitorii „oraşului nebunilor” pregătesc o preluare a puterii şi înfiinţarea unui nou stat. Cu o doză necesară de ironie, un adaos de realitate cotidiană şi mult umor, Turma păstorului mut schiţează tabloul unei lumi în aparenţă normale, însă populată de idei şi scene dintre cele mai absurde. O lume pe care mulţi dintre noi o recunoaştem din viaţa de zi cu zi, care uneori ne înfurie, alteori ne distrează, dar care rămîne mereu aceeaşi.
Fragment în avanpremieră:
Puşcărie rezema un stîlp şi se hlizea la el. Agîrbicioaie auzi un zgomot afară, ieşi în uşă şi apoi traversă cu paşi mari biserica şi veni către mine. M-a luat de cot, m-a dus în cadrul arcuit de piatră al uşii, de unde îmi îndreptă cu arătătorul lui lung privirea spre Pavilionul VI de periculoşi şi penali. Acolo, alţi trei nebuni coborau pe rînd de la fereastra deschisă de la etajul trei pe funia încropită, cînd în cadrul ei se ivi capul infirmierului Manolescu, un tip mărunt cu o faţă tuciurie şi asiatică de tătar, cu o foarfecă în mînă. Cei de pe frînghia din cearşafuri şi pături înnodate se prăvăliră curînd unul peste altul în iarba înaltă din faţa pavilionului, de unde se auzi un cor de vaiete şi înjurături, cele mai multe într-o limbă care aducea cu rusa. Nebunul dracului, spumegă Agîrbicioaie furios în barbă, luînd-o la fugă spre intrare. Trecînd pe lîngă clopotniţă, se aplecă din mers şi apucă o cărămidă. Am luat-o la fugă după el, cu Roxana chiţăind veselă în urma mea. Am aruncat o privire în spate. Cei doi Ceauşeşti rămăseseră în pridvorul bisericii, de unde se auzea din nou corul femeilor acompaniind liturghia începută de părintele Tudorache, ultima liturghie înaintea marii slujbe din noaptea de Înviere, privind şi comentînd: cel mărunţel cu mîinile în şold, iar celălalt arătînd ceva spre pavilion, de parcă erau într-o poză cu tovarăşul care urmărea lucrările de pe un şantier şi asculta cuvintele însufleţite ale proiectantului. Pînă să-l ajung, Agîrbicioaie spărsese din cîteva lovituri geamul securizat de la intrarea în pavilion şi, băgînd mîna cu grijă printre cioburi, să nu se taie, deschisese uşa. Cărămida căzuse cu o bufnitură înăuntru. M- am luat după el. La etaj, nebunii ţipau în celule, cu mîinile încleştate de zăbrele, şi răcnetele ininteligibile ale celor legaţi în cămăşi de forţă alternau cu lovituri înfundate cu piciorul şi cu capul în uşile de lemn, căptuşite pe dinafară cu tablă zincată, iar pe dinăuntru, cum aveam să văd un pic mai tîrziu, cu un burete tare care îmbrăca lemnul sub o muşama maronie, de culoarea rahatului. Agîrbicioaie intră şi îl încolţi pe Manolescu în camera de unde evadase, aidoma celorlalte din Pavilionul VI, urmat de Puşcărie. Acolo se aflau cinci paturi, acum goale toate. Agîrbicioaie îl altoia pe infirmier, care reuşea să pareze jumătate din lovituri cu un stativ de perfuzie luat de pe coridor. Era leit bătaia cu băţul steagului dintre cei doi Ceauşeşti, pe care o văzusem acum o oră şi ceva sub clopotniţă. În cele din urmă, sub ploaia de lovituri, Manolescu se ghemui într-un colţ. L-am oprit pe omul care era foarte înverşunat, căci ochii îi scînteiau sub fruntea înaltă, iar bărbia îi tremura cînd îmi spuse ăsta e mai nebun decît noi, ne chinuie ca pe hoţii de cai, ne bate legaţi de pat. Protejîndu-şi scăfîrlia, Manolescu zăcea ghemuit în colţ, fără să scoată un sunet. Ce să mă fac cu el, mă gîndeam, dacă vin şi ceilalţi trei căzuţi jos de pe frînghie, poate să iasă rău. L-am ridicat pe amărît, care tremura, privindu-l speriat pe Agîrbicioaie care se învîrtea în spatele meu, căutînd să-l mai altoiască, dar nu putea, pentru că-l protejam cu trupul meu, rotindu-mă în jurul lui. Ieşi! i-am poruncit – şi, mîrîind iritat ca un cîine care îşi vede luat osul, a ieşit totuşi. Dinspre biserică se auzi un pîrîit puternic, iar apoi, la megafon, vocea părintelui Tudorache, alternată cu corul femeilor, sparse liniştea din jur, alungînd spre cer toate vrăbiile din ierburi şi copaci: Dumnezeul meu, striga-voi ziua şi nu vei auzi, şi noaptea şi nu te vei gîndi la mine, iar Tu întru cele sfinte locuieşti… Către Tine au strigat şi s-au mîntuit, în Tine au nădăjduit şi nu s-au ruşinat, iar eu sînt vierme şi nu om, ocara oamenilor şi defăimarea poporului… Prin ferestruica salonului-celulă se auzi vocea bubuitoare a lui Agîrbicioaie: Auzi, mă, Manolescule, uite ce zice popa, că eşti vierme, mă, nu om… Nu l-am băgat în seamă.
Despre autor:
Marius Oprea (n. 1964, Tîrgovişte) a studiat istoria la Universitatea din Bucureşti şi este autorul unei teze de doctorat cu tema „Rolul şi evoluţia Securităţii (1948-1964)”. În 2005 a creat Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului, pe care l-a condus pînă în 2010. A publicat numeroase articole şi lucrări despre istoria Securităţii, care au apărut în presă sau au fost incluse în culegeri de studii şi publicaţii academice.
De acelaşi autor, la Editura Polirom au apărut: Banalitatea răului. O istorie a Securităţii în documente (1949-1989) (2002, premiul Asociaţiei Editorilor din România pentru cea mai bună carte de istorie a anului); Ziua care nu se uită. 15 noiembrie 1987, Braşov (în colab., 2002); Securiştii partidului. Serviciul de cadre al PCR ca poliţie politică (coord., 2002); Chipul morţii: dialog cu Vladimir Bukovski despre natura comunismului (2006); Bastionul cruzimii. O istorie a Securităţii (1948-1964) (2008); Şase feluri de a muri (2009, premiul revistei Observator cultural).
