Filme-cărți.ro vă prezintă un fragment din volumul ”Septembrie poate aștepta”, de Susana Fortes, ce a apărut de curând la Editura Humanitas Fiction, Colecția Raftul Denisei, în traducerea din spaniolă a Corneliei Rădulescu. Cartea este recomandată de filme-cărți.ro.
Despre carte:
Un roman pasionant prin mister și intrigă psihologică, desfășurat în Londra haotică a spionajului din timpul Blitzkrieg-ului și imediat după război, dar și în frenetica metropolă actuală, care fascinează prin istorie, memoria locurilor și literatură.
8 mai 1955. Marea Britanie sărbătorește zece ani de la încheierea celui de-al Doilea Război Mondial, iar străzile Londrei sunt pline de oameni. Din mijlocul mulțimii exuberante, în Trafalgar Square, dispare în plină zi o tânără scriitoare, Emily J. Parker. Talentul îi fusese remarcat de însuși Leonard Woolf, iar cariera i se anunța promițătoare. În ciuda căutărilor asidue, nimeni nu reușește să-i dea de urmă. Timpul trece, lumea se schimbă și povestea ei e uitată. După 60 de ani, Rebeca Aldán, o tânără doctorandă din Spania, obține o bursă la Londra pentru a redacta teza care o are ca subiect pe Emily J. Parker și romanul ei neterminat. Cercetând mai ales perioada petrecută de Emily la Bletchley Park, Rebeca descoperă o femeie seducătoare, cu o inteligență speculativă, o maestră a disimulării.
Rebeca Aldán lasă în urmă meditațiile la engleză pe care le dă cu 30 de euro ora, un iubit ornitolog și un apartament la etajul patru dintr-un bloc fără lift din Santiago de Compostela pentru a pleca la Londra după ce obține, în mod nesperat, o bursă de la Fundația Barrié. Vrea să scrie despre una dintre cele mai puțin cunoscute autoare britanice, Emily J. Parker, care a dispărut tocmai când se aștepta de la ea o capodoperă. Singurul care acceptă să coordoneze o lucrare de doctorat despre aceasta este un profesor britanic la pensie, pe nume Robert Whelan, care se arată plin de solicitudine și, poate, un pic prea entuziasmat. Instalată într-o mansardă din Notting Hill și secondată de motanul Timothy Gordon, Rebeca trăiește o experiență care întrece toate visurile sale din copilărie.
Fragment:
Numai că dimineaţa aceea era prima dimineaţă din restul vieţii mele. Londra era acoperită de o mantie de zăpadă şi sentimentele de ranchiună nu‑şi aveau locul. Lumea şi cu mine eram în pace.
Am coborât în gara Paddington târându‑mi valiza sub dansul fulgilor de nea într‑o stare vecină cu vraja. Impunătoarea clădire feroviară, veche, cu copertinele ei de sticlă prin care se filtra o lumină cenuşie precum fumul timpurilor, părea că se ascunde şi acum sub bombardamentele aviaţiei Luftwaffe.
Date fiind condiţiile, m‑am decis să iau un taxi până la noul meu domiciliu situat în partea de vest a colinei.
Mai mult decât un cartier londonez, Notting Hill e un univers în sine. Are o piaţă celebră care apare într‑un film cu Hugh Grant şi Julia Roberts, nenumărate şcoli de limbi străine pentru străini, case de amanet de reputaţie îndoielnică, un palat regal, anticariate, străzi care miros a curry, cerşetori foarte înalţi, destui dandy îmbrăcaţi ca Sherlock Holmes cu cizme înalte, pardesiu cadrilat şi şapcă cu cozoroc dublu, dentişti australieni cu tarife imposibile şi accent fioros, restaurante trendy şi bombe dubioase în care poţi găsi de la şofran pur iranian până la certificatul de naştere al lui Winston Churchill.
Viitorul meu sălaş se afla într‑un soi de fundătură pitită în labirintul de străzi care înconjoară Portobello Road. La intrare avea o grădină mică şi o maşină hodorogită. Nu era chiar conacul sudic din Tara cu alee de stejari pe care ţi‑l puteai imagina de pe pagina web, dar nici eu nu eram Scarlet O’Hara, să ne fie clar. Clădirea avea două etaje şi un soi de mansardă la care ajungeai dinăuntru pe o scară îngustă şi spiralată pe care am făcut adevărate scamatorii ca să‑mi trag valiza. Jos locuia doamna Bartholomew, gazda mea, împreună cu motanul. Regatul meu se afla sub acoperiş; consta într‑o cameră cu conexiune la internet, cu o ferestruică spre coşurile caselor de vizavi şi o baie minusculă cu mochetă pe jos şi pereţii tapetaţi în roz‑căpşună, precis că de pe vremea Beatles‑ilor.
Una peste alta, un deliciu. Treizeci de metri pătraţi în care, înghesuite un pic, încăpeau toate visurile mele. Într‑un astfel de loc oricine şi‑ar putea scrie operele complete. Romancierul Martin Amis, ca să dăm un exemplu la îndemână, şi‑a început cariera literară într‑o chiţimie din cartier şi de atunci prestigiul său literar a mers in crescendo până la situaţia în care, în prezent, scriitorul ocupă conacul cel mai frumos din Notting Hill. Cine putea zice că nu era posibil să mi se întâmple și mie la fel? Iar dacă nu, măcar puteam să mă împăunez că am avut de‑a face cu marea literatură engleză contemporană, ceea ce e oricum un stimulent în viaţa asta.
Aşa că după ce mi‑am desfăcut bagajele m‑am şi apucat de treabă. Mi‑am pus în ordine materialul de lucru, am prins în perete panoul de plută cu fotografii şi tăieturi din presă, mi‑am aşezat cărţile în rafturi, mi‑am conectat laptopul la reţea şi m‑am instalat înaintea ecranului cu hotărârea celui care are o misiune pe lumea asta.
Înainte de plecare îmi pusesem pe un pendrive toate fişierele adunate preţ de câteva luni despre Emily J. Parker. Citisem tot ce‑mi căzuse în mână despre Bătălia Angliei, căutasem informaţii despre influenţele ei literare, revăzusem opera contemporanilor, în special a lui T.S. Eliot – pentru care scriitoarea părea să nutrească o admiraţie deosebită, dovadă că‑şi intitulase primul roman cu un vers al său. Cât despre ea în mod particular, nu prea aveam mare lucru: o cronică literară publicată în The Times Litterary Supplement, semnată de Leonard Woolf. Presupun că articolul a umplut‑o de mândrie pe scriitoarea care şi‑a arătat mereu recunoştinţa faţă de istoricul Grup Bloomsbury, a cărei continuatoare se considera într‑un fel. Influentul critic şi scriitor o semnala pe Emily J. Parker drept o solidă promisiune a literelor engleze, evidenţiind „originalitatea sa poetică şi profunditatea psihologică indecentă“ (mi‑a atras atenţia termenul „indecent“, care ţâşnea din text precum un mac solitar pe asfalt). Adunasem şi câteva tăieturi din presa epocii, un profil biografic destul de zgârcit în detalii şi câteva fotografii şi caricaturi propagandistice publicate de War Office în iarna anului 1940, când peste City ploua cu gloanţe.
Pe scurt, Emily Jane Parker se născuse la Brighton în 1923, într‑o familie îndestulată. Tatăl, medic militar şi naturalist, fusese un erou al bătăliei de pe Somme şi murise în urma unei răni vechi din război când ea avea abia patru ani. Fetiţa a rămas sub tutela mamei şi a trei mătuşi scoţiene luterane, care au învăţat‑o să interpreteze Evanghelia în felul lor, să joace crichet şi să coacă o budincă Yorkshire aşa cum se cuvine: crocantă, rumenită şi goală pe dinăuntru. La şaisprezece ani a primit o bursă şi a intrat la Queen’s College din Oxford. Acolo şi‑a cunoscut viitorul soţ, pe Alan Pearson, eminent profesor de matematică, discipol al lui Bertrand Russell, cu cincisprezece ani mai în vârstă ca ea şi care s‑a dovedit un adevărat as în calculul probabilităţilor. Izbucnirea războiului a silit‑o să‑şi întrerupă studiile, deşi a continuat ca autodidactă să se instruiască, împărţindu‑se între scris şi serviciul la baza de comunicaţii de la Bletchley Park. Acolo lucrau mai multe femei decât bărbaţi, mai cu seamă în dactilografie şi transcriere. Mi‑o imaginam ca pe o secretară tenace şi harnică, cu degetele înţepenite de frig şi suflându‑şi în palme să se încălzească. În 1939, Emily a câştigat primul ei concurs de poezie. Un concurs BBC, la care a luat premiul întâi cu un poem intitulat Saturday Evening. Începând de atunci şi‑a construit o reputaţie literară publicând povestiri în reviste sau vânzându‑le radioului. Ulterior, unele proze i‑au fost reunite într‑un volum intitulat Istorii din perioada Blitz‑ului, tradus după câţiva ani în mai multe limbi şi publicat în Spania de Editura Seix Barral.
După război, în primăvara lui 1947, şi‑a publicat primul roman, Quite at Home in the Night, care a devenit o carte cult pentru admiratorii Grupului Bloomsburry şi graţie cronicii elogioase a lui Leonard Woolf; cu toate acestea, s‑au vândut doar 332 de exemplare. Încă o dovadă a semnelor timpului. Cartea, editată de Secker&Warburg, era dedicată cuiva a cărui identitate n‑a vrut s‑o facă publică, dintr‑un motiv sau altul, limitându‑se la o simplă iniţială: For B., whenever he may find me – „Pentru B., oricând ar fi să mă găsească“.
În fine, în 1950, The Guardian publica un reportaj despre autoare în care anunţa că lucra la un nou roman, The Bridge, care din păcate nu s‑a păstrat.
Apoi n‑a mai scris nimic. A încetat să frecventeze cercurile literare şi a refuzat să acorde interviuri, precum o actriţă care abandonează scena.
Până la urmă, se pierde în mulţime într‑o zi în care Londra toată se îmbrăca de sărbătoare, străzile erau potopite de fanfare ce defilau în sunetele imnului Rule, Britannia!, trotuarele erau pline de lume, familii în păr ocupaseră monumentul lui Nelson, cu copiii căţăraţi pe lei, mii şi mii de bărbaţi şi de femei ridicau braţele spre cer făcând semnul victoriei, sub uruitul avioanelor RAF. O despărţire la înălţime, cum s‑ar zice.
Până aici cu datele biografice sau empirice, cum ar zice soră‑mea, Bea. Restul e naufragiu curat. Adică necunoscute, elucubraţii, întrebări fără răspuns.
Ce motiv poate avea o scriitoare ca să dispară de pe faţa pământului atât de brusc? Fireşte, asta dacă fusese o decizie voluntară.
Violenţa prozei sale era dincolo de orice îndoială, dar era doar ficţiune sau trebuia citită în cheie autobiografică, la fel ca alte fragmente din scrierile ei?
Ce naiba voia să spună scriind că cineva îi servise capul pe tavă?
În fine, de ce abandonase scrisul după ce se aflase că lucra la un nou roman care trezise aşteptări?
Întrebările astea, plus altele, mi le notasem într‑un carneţel pe care‑l purtam mereu în buzunar, aşa cum alţii poartă cu ei harta rutieră. N‑am să‑i înţeleg niciodată pe cei ce călătoresc neştiind exact unde se duc. Destinul nu e nimic faţă de tenebrele care ne asaltează zilnic. A avea o şosea înaintea ochilor înseamnă că viaţa îţi oferă ceva important, un drum concret care‑ţi dă încredere, cel puţin până în punctul în care ajungi cu privirea.
Când eram mică mergeam peste tot cu un caieţel cu spirală în care‑mi notam tot felul de chestii. În fiecare seară îl ascundeam în altă parte: sub scară, în lada de scule, sub comodă…, până când într‑o bună zi mi‑am luat inima în dinţi şi am declarat:
— Când mă fac mare o să mă fac scriitoare… ca Tarzan, am adăugat după o clipă de cugetare.
Bunică‑mea s‑a închinat de trei ori şi a exclamat:
— Doamne fereşte!
Cariera mi‑a fost presărată cu obstacole şi descalificări, dar asta nu m‑a descurajat. Evident, n‑am cum să ţin minte tot, dar aşa rezultă din poveştile familiei. Ce‑mi amintesc e că umblam mereu cu caieţelul acela în care scriam marile întrebări lipsite de răspuns care‑mi frământau sufletul de fetiţă‑detectiv: De ce la biserică bărbaţii pun în pământ un singur genunchi, în timp ce femeile îngenunchează pe ambii? De ce unii copii au voie să se scalde la plajă după masă iar alţii, ca noi, erau obligaţi să aştepte să‑şi facă digestia? De ce trebuie să perseverezi mereu? Cum reuşea Bea să termine tot ce avea în farfurie, să facă împărţiri cu patru cifre, să nu vorbească urât şi să termine ziua fără nici o julitură? Mă preocupau aceste mistere. Mă preocupa şi viitorul. Eram un acrobat pe sârmă, eram o fetiţă sălbăticuţă, tunsă scurt, în şort şi maiou cu bretele pătat cu îngheţată de ciocolată. O fetiţă încăpățânată, naivă, visătoare, insuportabilă, care sublinia în neştire în cărţi cuvinte precum „cazac“, „cavaler“ sau „tenebros“. Presupun că vocaţia mea de scriitoare era limpede, cel puţin până la cincisprezece ani, care e vârsta perfectă pentru a eşua. Pe urmă vine viitorul cu alt şir de mari posibilităţi, iar la sfârşit, cu un dram de noroc, ajungi să faci o teză de doctorat, în loc să scrii romanulvieţiitale.
Afară continua să ningă, fereastra încadrată în alb crea o ambianţă luminoasă şi cumva de Crăciun, ca o ilustraţie pentru povestea fetiţei cu chibrituri a lui Andersen, care a fost primul meu ghid spiritual.
Era linişte, auzeam de departe toate zgomotele din bucătărie: o lingură căzând, clinchet de porţelan, şuierul ceainicului de pe foc… Doamna Bartholomew mi‑a bătut la uşă şi m‑a smuls din aceste cugetări poetice.
Era o cucoană dolofană cu obraji îmbujoraţi, jachetă de lână şi coafată ca regina‑mamă, cu care cumva şi semăna. O persoană amabilă, mi‑am zis, dintre cele care oferă o ceaşcă de ceai oricui apare în toiul unui viscol, conform legilor ospitalităţii în vigoare pe insulă.
E cazul să spun că doamna Bartholomew avea propriile păreri în ce priveşte ospitalitatea şi nu numai. A intrat înarmată cu răbdare şi o ladă de scule de parcă s‑ar fi pregătit să spargă Citibank. Până să apuc să scot o vorbă, s‑a întins sub chiuveta din baie cu şurubelniţe şi chei franceze şi a început să schimbe ţevi şi piese. Eram fascinată înaintea acestei dovezi de bravură metalurgică. Doar să nu sărim în aer, mi‑a trecut prin minte. Femeia era o forţă a naturii, o maestră a firmei Black&Decker, un artificier disimulat în stare să‑şi arunce în aer propria casă, mai ceva ca un comando terorist. Din când în când îşi trăgea sufletul, îşi iţea capul transpirat de sub chiuvetă şi slobozea una după alta trei înjurături care, din câte am dedus, includeau nu numai Holy Trinity, dar şi familia regală britanică în păr, până la ultima generaţie, precum se cuvine în credinţa anglicană. După care se întorcea la treabă cu un entuziasm fanatic. Prezenţa mea era pur testimonială, am dedus, restul lumii nu conta. Ce avea loc acolo era o afacere strict personală între ţevărie şi doamna Bartholomew.
Fireşte, a învins ea, în ciuda pagubelor colaterale. Şi a sărbătorit victoria poftindu‑mă la un gin Gordon’s, pesemne marca preferată de Queen Mother. I‑am fost profund recunoscătoare, după experienţa cea belicoasă chiar aveam nevoie de o duşcă.
În timp ce gazda mea se scutura de praful iscat de bătălie, am purtat o interesantă conversaţie despre garnituri etanşe, filtre, pompe de apă şi tot soiul de substanţe de desfundat. Pe uşă s‑a ivit capul unui motan negru de dimensiuni considerabile şi maniere aristocratice, pe care mi l‑a prezentat drept Timothy Gordon. Asta e altă chestie care mă încântă la britanici. Pisicile au nume şi prenume, au un statut privilegiat şi reprezintă un element esenţial în relaţiile de vecinătate. Dacă n‑ar avea animale de companie, englezii n‑ar vorbi între ei cu anii.
Pe Timothy Gordon l‑a încântat pilota mea de puf de gâscă şi s‑a culcuşit la capătul patului cu naturaleţea unui rege care‑şi ia în posesie teritoriul. Admit că iniţial n‑am prea apreciat gestul, dar am avut grijă să n‑o arăt; nu era cazul la Londra. Mie mi‑au plăcut dintotdeauna câinii, nu pisicile, dar în dragoste nu ai de ales aproape niciodată. În cele din urmă, aşa cum pofta vine mâncând, am ajuns la o antantă cordială, motanul a devenit companionul meu inseparabil de‑a lungul serilor de iarnă pline de confuzii şi căutări.
Despre autoare:
Susana Fortes s-a născut în 1959 la Pontevedra, în Galicia. A studiat istoria și geografia la Universitatea din Santiago de Compostela și istoria americană la Universitatea din Barcelona. A trăit o vreme în Statele Unite, unde a predat limba spaniolă și istoria artei. În prezent este profesoară la Valencia și colaborează la publicațiile El País și La Voz de Galicia, precum și la reviste de cinema și literatură. Primului său roman, Querido Corto Maltés (1994), i-a fost acordat Premio Nuevos Narradores. Au urmat apoi Las cenizas de la Bounty (1998), Tiernos y traidores (1999), Fronteras de arena (2001), roman finalist la Premio Primavera, El amante albanés (2003), finalist la Premio Planeta, El azar de Laura Ulloa (2006), recompensat cu Premio de Narrativa de la Crítica Valenciana, Quattrocento (2007), Esperando a Robert Capa (2009), distins cu Premio Fernando Lara de Novela, La huella del hereje (2011), El amor no es un verso libre (2013) și Septembrie poate aștepta (Septiembre puede esperar, 2017; Humanitas Fiction, 2019), care a primit Premio Turia a la Mejor Contribución Literaria în 2018. Cărțile Susanei Fortes sunt traduse în peste 15 limbi.
(Fotografie Susana Fortes: Author’s Archive)
