Fragment din ”Regele se-nclină și ucide”, de Herta Müller

Filme-cărți.ro vă prezintă un fragment din volumul ”Regele se-nclină și ucide”, de Herta Müller, ce a apărut de curând la Editura Humanitas Fiction, Seria de autor Herta Müller, în traducerea lui Alexandru Al. Şahighian. Iată, la început, câteva amănunte despre această carte:

Volumul Regele se-nclină și ucide reunește o „familie“ de nouă eseuri autobiografice. Expe­riențele traumatizante ale autoarei sunt descrise cu o lucidi­tate precisă fără egal, consti­tuindu-se într-o radio­gra­fie a vieții sub dictatură. Dar nu numai persecuțiile Secu­rității și vătămările suferite sunt reliefate în aceste eseuri, ci și felul cum de aici se poate naște litera­tura, prin scris Herta Müller încercând să se elibereze de frică.

Fragment în avanpremieră:

Deseori sunt întrebată de ce în textele mele apare atât de des regele şi-a tât de rar dictatorul. Cuvântul „König“ [rege] sună catifelat. Şi deseori sunt întrebată de ce în textele mele apare atât de des frizerul. Frizerul îţi măsoară părul, şi părul măsoară viaţa.

În romanul Încă de pe atunci vulpea era vânătorul, un copil întreabă frizerul: „Când o să moară bărbatul care a aruncat pisica? Frizerul îşi vârî un pumn de bomboane în gură, când tund atâta păr de la un bărbat ca să pot umple un sac cu el, un sac plin ochi. Când sacul e la fel de greu cât bărbatul, atunci omul moare. Vâr părul fiecărui bărbat într- un sac pân’ ce sacul se umple de tot, spuse frizerul. Nu cântăresc părul cu cântarul, îl cântăresc din ochi“

Frizerul, părul şi regele s-au strâns laolaltă cu mult înainte să-l cunosc pe dictator şi înainte de a începe să scriu.

Pe când regele trăia se-a semăna c-un

câine şi- un viţel

iar când muri coroana- i se lipi sub păr

niţel

fiere niţel harbuz

orice ploaie de vară sloboade-n

cucuruz

îngeri meşteri la furişat ce-au fost

cândva se înţelege

gardă de corp pe lângă rege

Spre satul izolat în care am crescut nu ducea nici o stradă asfaltată, numai nişte drumuri colbuite pline de hârtoape. Însă regele s-a abătut şi pe-acolo, căci altfel nu l-aş fi întâlnit. N-avea nimic de-a face cu regii din basme, acasă n-aveam cărţi de poveşti. Era un rege plăsmuit din lucruri reale, trăite de mine. Se trăgea din jocul de şah al bunicului, iar jocul de şah avea de-a face cu părul lui. În Primul Război Mondial, bunicul meu a fost soldat, a ajuns prizonier şi şi-a cioplit acolo un joc de şah.

În lagăr, bunicul începuse să piardă smocuri întregi de păr, iar frizerul companiei i- a tratat pielea capului cu sevă stoarsă din frunze. Frizerul avea o patimă – juca şah oricând şi oriunde apuca. Luase cu el la război jocul de şah de-acasă. În neorânduiala vieţii de pe front, frizerul pierduse şapte dintre piesele jocului său de şah. Când jucai cu el, trebuiau înlocuite cu câte ceva: cu pene de păsări, coji de pâine, crenguţe sau pietricele. Când, după câteva săptămâni de tratament, părul bunicului a început să crească la loc mai bogat şi mai negru decât fusese vreodată, el s-a gândit cum să- i mulţumească frizerului. Atenţia i-a fost atrasă de doi copaci ce creşteau în interiorul lagărului – lemnul unuia era gălbui-deschis ca ceara, iar al celuilalt de un roşu foarte întunecat. A cioplit din lemnul lor figurile de şah ce lipseau şi i le-a dăruit frizerului. Aşa a început povestea, avea să-mi spună bunicul. Cioplindu-le, figurile îi deveniseră foarte apropiate, mi-a  spus, şi i se părea o lacună că nu le ştia rostul pe tabla de şah. A învăţat deci să joace şah. Asta nu numai că i-a scurtat urâtul unor lungi zile de aşteptare, dar a fost şi un sprijin: când jucai, capul şi degetele tale participau dacă nu la viaţa adevărată, măcar la o variantă a ei. Te scotea din timpul decupat silnic în care erai prins, împingându-te înapoi în amintirea unui acasă de odinioară, şi înainte în speranţa unei reîntoarceri apropiate. Şi asta fără a mai trebui să te referi la tine anume, căci intraseşi în pielea figurilor de şah. Timpul propriu jocului te purta cu sine, spunea el, nu erai nevoit să-l înduri atât de vid precum era. După prizonierat, bunicul s-a reîntors în sat. La fel ca frizerul companiei, ajunsese şi el un împătimit al jocului de şah.

Exerciţiul dobândit în sculptarea celor şapte figuri de şah şi timpul ce se scurgea atât de încet, mi-a spus bunicul, l-au silit să lucreze în continuare cu mâinile. Lemn aveau îndeajuns copacii, iar el şi-a cioplit un joc de şah complet. Mai întâi pionii, a zis, fiindcă înainte de război fusese ţăran şi fiindcă voia să se-ntoarcă acasă şi să redevină ţăran.

Când mi-a povestit astea, avea de mult un joc de şah ca lumea, vreau să zic cumpărat din prăvălie. Eu însă mă puteam juca cu cel făcut de mâna lui, din care lipseau patru figuri. Dintre toate piesele, cel mai mult îmi plăceau regii, cel gălbui deschis ca ceara şi cel roşu întunecat. Cu timpul, lemnul îmbătrânise, devenind murdar, alb-cenuşiu şi brun închis ca pă mântul uscat de soare şi udat de ploaie. Toate figurile erau crăpate şi se clătinau, nici una nu semăna cu alta. Lemnul fiecărei figuri, verde când îl cioplise, se uscase după cum se nimerise. Cei mai strâmbi însă erau regii – burtoşi în faţă şi gheboşi la spate, de-a dreptul infirmi. Picioarele li se-mpleticeau, deoarece coroana le stătea pieziş pe cap şi era mult prea mare. Bunicul a jucat şah la fiecare sfârşit de săptămână decenii în şir. Abia când tovarăşii săi de şah s-au prăpădit toţi, rând pe rând, a început să joace duminicile cărţi, ca să nu rămână fără societate. Apoi, norocul i-a surâs din nou. Ca totdeauna, o vizita o dată la câteva săptămâni pe sora lui, măritată cu un bărbat din satul învecinat. La una dintre aceste vizite a dat acolo peste un partener de şah „serios“, cum ne-a spus el. De-atunci, în fiecare miercuri pleca cu trenul în satul vecin să joace şah. Deseori mă lua cu el. Aşa cum în satul nostru trăiau numai germani, în satul vecin trăiau numai unguri. Bărbatul surorii bunicului era ungur şi tâmplar. Iar partenerul serios de şah era şi el ungur. Aşa încât, jucând şah, bunicul îşi putea acum trăi din plin ambele pasiuni deodată, căci cea de-a doua pasiune a lui era să vorbească ungureşte. Pe mine mă lăsa să-l însoţesc ca să-nvăţ ungureşte în timp ce juca şah.

Cumnatul bunicului, tâmplarul, purta un halat de lucru, iar halatul ăsta era cu totul din rumeguş – doar ce mai zăreai pe la subsuori un petec de pânză maro. Şi purta o bască de rumeguş, şi-avea tâmplele şi urechile de rumeguş, şi o mustaţă groasă tot de rumeguş. Făcea mobilă, podele, uşi, ferestre, cărucioare de copii pe care le puteai închide trăgând un rulou de lemn, mai făcea mici obiecte cum ar fi umeraşe, tocătoare, linguri de bucătărie şi câte şi mai câte. Şi sicrie.

(…)

Umbrişul de rindea foşnea şi mirosea amărui, în timp ce bunicul juca şah în verandă, înăuntru în atelier eu îmi făceam peruci din umbrele de rindea scurte. Iar din spiralele lungi – cordoane, volănaşe şi şaluri. Într-o cutie mare se găseau litere de aur al căror miros pătrunzător de lac îţi înţepa nasul. Tâmplarul alcătuia din ele numele morţilor, lipindu-le apoi pe capacul sicriului. Iar eu îmi făceam inele, lănţişoare şi cercei. Astăzi, umbrişul de rindea şi literele acelea m-ar speria. Pe-atunci însă văzusem tare mulţi morţi pe care-i cunoscusem bine în viaţă, îi cunoşteam după glas şi după mers. Ani de-a rândul ştiusem cum se îmbracă şi ce mănâncă, cum sapă pământul şi cum dansează. Pentru ca într-o bună zi să-i văd culcaţi în sicriu: erau aceiaşi, atât doar că stăteau nemişcaţi, dornici să meargă în ultima lor vizită. Doar o dată mai voiau să-şi dea importanţă, să treacă prin sat cu muzică şi alai, legănându-se în trăsura lor cioplită ca într-o verandă călătoare. Dumnezeu le ceruse îndărăt materia primă din care-i alcătuise, ţinutul îi devorase şi el odată cu anotimpul. Abia dacă mă gândeam la ei în timp ce mă-m  podobeam cu literele de aur. Îl admiram pe nenea tâmplarul pentru că avea grijă ca morţii să-şi primească fiecare patul său cu capac şi nume de aur şi perne de damasc cu umbriş de rindea şi să fie căraţi de-acolo. O parte din sicrie se aliniau vertical unul lângă celălalt la perete ca nişte garduri. Altele erau aşezate pe podea la orizontală, umplute cu umbriş de rindea. De câte ori m-am dus acolo în vizită nu l-am văzut niciodată pe tâmplar lipind un nume format din litere aurii, niciodată cosând o pernă şi umplând-o cu umbriş de rindea, niciodată vânzând un sicriu. La amiază, femeia tâmplarului venea cu mâncarea, pe care, pentru ca oala să se păstreze mai multă vreme caldă, o aşeza în umbrişul de rindea din sicriu.

În atelier – umbriş de rindea şi perne de damasc alb ca pentru un rege, în timp ce, aplecat deasupra tablei de şah, bunicul îşi încreţea fruntea şi strângea din fălci. Când regele său, când cel al partenerului de joc ajun gea să fie făcut şah mat. La înapoiere, în timpul scurtei călătorii cu trenul de seară, cerul avea culoarea abrupt- stridentă, de neasemuit, a crepusculului. Luna spânzura de cer ca o potcoavă ori o caisă, iar pe acope- rişuri, giruetele în formă de cocoş defilau în pas alergător în direcţia opusă trenului, ca nişte figuri de şah. Unele semănau cu regele. În ziua următoare, găinile ce scurmau prin iarbă purtau şi ele o coroană, nu o creastă. În fiecare miercuri şi sâmbătă trebuia să tai o găină. O făceam gospodăreşte, ca pe toate celelalte treburi ale casei, cu competenţă şi nepăsare, la fel cum aş fi curăţat un cartof ori aş fi şters praful, ca pe o muncă deprinsă pentru tot restul vieţii. Era treabă de femeie. Să nu suporţi să chinui găina, să nu fii în stare să vezi sânge – aşa ceva nu exista. Cel mult la bărbaţi, când se rădeau. Şi, foarte rar, la acele femei care, după cum se spunea, nu erau bune de nimic. Cine ştie dacă mai târziu n-aş fi ajuns şi eu să nu mai fiu bună de nimic, dar pe vremea aceea la ceva tot eram bună.

Visam numai lucruri plămădite buimac: tai găina şi burta ei e o casetă plină de figuri de şah, dar roşii şi albastre în loc de albe şi negre. Sunt foarte uscate şi tari, ar fi trebuit să le-auzi zornăind pe când găina încă alerga prin iarbă. Scot figurile de şah din burtă şi le-aşez după culoare pe două rânduri. Există un singur rege, care se împleticeşte, se înclină. E verde, însă în timp ce se înclină devine roşu. Îl ţin în mână şi simt cum îi bate inima. Îi e frică şi de aceea muşc din el. Pe dinăuntru e galben şi moale, are carnea dulce ca o caisă, şi îl mănânc.

Obiectele îşi aveau fiecare regele său, dar, de cum apărea, fiecare rege le făcea cu ochiul celorlalţi regi. Regii nu-şi părăseau obiectele, dar se cunoşteau între ei, se întâlneau la mine în cap formând acolo un tot. Erau un rege divizat, alegându-şi mereu alt material în care să hălăduiască: rege de lemn în jocul de şah, rege de tablă în cocoşul-

giruetă, rege de carne în găină. Materialul ce alcătuieşte obiectele dobândea, privindu-l, acea prezenţă extremă cu care începe în cap fuga buimacă. Banalitatea uniformă a lucrurilor plesnea, materia lor se individualiza. Între obiecte identice se formau ierarhii, dar încă mai mult se formau între mine şi obiecte. Trebuia să înfrunt comparaţiile pe care tot eu pornisem să le fac şi care nu puteau decât să mă dezavantajeze. Comparată cu lemnul, tabla sau penajul, fireşte că pielea e materia cea mai perisabilă. Inevitabil depindeam de puterea când bună, când rea a regelui.

în casa de fulgi locuieşte-un cocoş

în casa de frunze aleea

în casa de-aluat un cozonac

şi-n casa de apă un lac

în casa din colţ stă patrula

şi dacă zboară unu-n abis

fireşte e iarăşi un sinucis

în casa de hârtie stă opinia-n ramă

şi-n coc locuieşte o damă

Textul acestui colaj este un reflex târziu al regelui de la sat confecţionat alandala, dar odată cu patrula, cu blocul din colţ şi cu asasinatul care în darea de seamă e prezentat drept sinucidere, de mult a intrat în joc şi regele de la oraş. Este un rege de stat. Face speculă la locul de întretăiere dintre viaţă şi moarte: pe inoportuni îi zvârle într-ascuns de la etaj, îi aruncă sub roţile trenului sau ale maşinii, le face vânt de pe poduri, îi atârnă de- o funie, îi otrăveşte – iar apoi îşi deghizează omorurile în sinucideri. Pune ca fugarii să fie sfâşiaţi la graniţă de câini dresaţi, îi lasă să zacă acolo pentru ca mai târziu, la vremea secerişului, ţăranii să dea pe câmp peste leşurile pe jumătate putrezite. Pune ca cei ce fug peste Dunăre să fie vânaţi cu şalupe şi sfârtecaţi de elicea lor. Peştii şi pescăruşii au o masă bogată. Lucrurile se ştiu, dar nimeni nu poate dovedi nimic din ceea ce se întâmplă zilnic. Unde dispărea vreunul, în urmă rămâneau tăcerea, rudele şi prietenii cu ochii măriţi. Regele de la oraş nu te lasă să-i ghiceşti slăbiciunile: când se-mpleticeşte, zici că se înclină, dar el se-nclină şi ucide.

regele spune nu fără motiv

pre toţi vă iubesc zău aşa

câinele lui are botul parşiv

şi vestonul croit din iarbă rea

şi-o cataramă de tinichea

noaptea când felinarul ninge blând

salt şi suflare una sunt

de-atâta iubire zăcea-vei mâine

mătrăşit în burtă de câine

Regele de la sat „se-nclina niţeluş“, împleticindu-se după cum se-mpleticea şi ţinutul. Trăiai în acest ţinut, care se autodevora până ce ajungea să te devoreze şi pe tine, până ce ajungeai să mori de pe urma ta însuţi. Abia regele de la oraş completa propoziţia: „regele se-nclină şi ucide“. Unealta regelui de la oraş e frica. Nu frica rurală, confecţionată în cap, ci frica ticluită, planificată, administrată la rece, care-ţi sfârtecă nervii. După sosirea mea la oraş din franjurii satului, asfaltul a devenit covorul pe care, substituindu-se panopticului zilelor de deces, pe la glezne ţi se furişa moartea planificată de stat, represiunea. Încă din primii ani am avut ocazia s-o observ pretutindeni. Viza oameni pe care nu-i cunoşteam personal. Mă temeam de ea, dar numai în general – era prea aproape de mine ca să n-o văd, dar prea departe ca să pricep tot răul pe care-l face. Mă însoţea, era în preajma mea, dar încă nu în mine în această perioadă de început. O porţie de milă năvalnică pentru cei pe care tocmai îi lovise, acea compasiune spontană care mă ţinea un timp şi apoi trecea de la sine. Acea încremenire cu degetele chircite, cu unghiile înfipte dureros în podul palmei, strângerea din buze cu care priveai cum cineva pe care nu-l cunoşti e arestat, bătut, zdrobit în picioare sub ochii tuturor. Apoi să pleci de-acolo cu gura iască, gâtlejul arzând şi cu pas întins, de parcă cineva ţi-ar fi pompat aer fetid în stomac şi picioare. Să te încerce o senzaţie lâncedă de vinovăţie că nu poţi împiedica nimic din ce li se întâmplă altora rău şi să simţi fericirea infamă că pedeapsa nu s-a abătut asupra ta. L-ar fi putut la fel de bine lovi pe oricare dintre cei ce priveau, fiind lucru ştiut, că, în afară de respirat, totul era interzis – oriunde priveai în jur, s-ar fi găsit pentru fiecare nenumărate motive.

Despre autoare:

Herta Müller s-a născut la 17 august 1953 în satul Nițchidorf din Banatul şvăbesc. A studiat germana şi româna la Universitatea din Timişoara, lucrând apoi ca traducătoare într-o fabrică şi ca profesoară. A intrat în vizorul Securităţii şi a început să fie persecutată după refuzul ei de colaborare şi în urma prieteniei cu membrii societașii Aktionsgruppe Banat. În 1982 debutează cu volumul de povestiri Ţinuturile joase (Niederungen, Kriterion; Humanitas Fiction, 2012), masiv cenzurat, care va apărea în 1984 și în RFG. Din 1985 operele Hertei Müller au fost interzise în România. Presiunile tot mai puternice din partea Securitășii au forțat-o să emigreze în Germania în 1987, iar de atunci trăiește la Berlin. Publică romane: Omul este un mare fazan pe lume (Der Mensch ist ein großer Fasan auf der Welt, 1986; Humanitas Fiction, 2011), Călătorie într-un picior (Reisende auf einem Bein,1989; Humanitas Fiction, 2010), Încă de pe atunci vulpea era vânătorul (Der Fuchs war damals schon der Jäger, 1992; Humanitas Fiction, 2009), Animalul inimii (Herztier,1994; Humanitas Fiction, 2016), Astazi mai bine nu m-aș fi întâlnit cu mine însămi (Heute wär ich mir lieber nicht begegnet, 1997; Humanitas Fiction, 2014), Leagănul respiraţiei (Atemschaukel, 2009; Humanitas Fiction, 2010); volume de eseuri, între care Hunger und Seide (Foame şi mătase, 1995), Regele se–nclină şi ucide (Der König verneigt sich und tötet, 2003; Humanitas Fic­tion, 2017) şi Mereu aceeaşi nea şi mereu ace­laşi neică (Immer derselbe Schnee und immer derselbe Onkel, 2011; Humanitas Fiction, 2011), volumul de interviuri Patria mea era un sâm­bure de măr (Mein Vaterland war ein Apfelkern, 2014; Humanitas Fiction 2016), volume de po­vestiri, precum şi volume de poeme-colaj. Este laureată a numeroase premii, printre care Premiul IMPAC Dublin (1998) și Premiul pentru literatură al Fundaţiei Konrad Adenauer (2004). Academia Suedeză îi atribuie în 2009 Premiul Nobel pentru literatură.