Filme-cărți.ro vă prezintă un fragment din volumul ”Năluca”, de Octavian Soviany, ce a apărut de curând la Editura Cartea Românească. Iată, la început, câteva amănunte despre această carte:
Aparent, Năluca este un roman de dragoste, cu toate ingredientele inerente genului: descrierea romantică, eseul sentimental, erotismul suav.
Protagonistul cărţii (al cărui nume, O – literă şi cifră totodată –, capătă în roman o semnificaţie nebănuită), stăpînit de voluptatea exhibării flagelatoare a propriului eu, trăieşte, la sfîrşitul vieţii, o dragoste pătimaşă, venită parcă din nefiinţă. O se resemnează în faţa suspiciunii de iluzie, intrînd, prin abandonul dependenţei de realitate, în jocul destinului, şi acceptă eventualitatea unei percepţii himerice ca întruchipare a desăvîrşirii. De aici se naşte portretul unei femei, care cunoaşte, acceptă şi respectă regulile seducţiei perfecte, conştientă, la fel ca el, că această primejdioasă interferare nu se va opri în pragul iubirii necondiţionate, ci va continua pînă la finalul apoteotic al eroticului: moartea.
Populat de o întreagă galerie de alte personaje de un pitoresc fascinant, fiecare cu cîte o savuroasă istorie de viaţă, Năluca este în egală măsură romanul căutării şi găsirii esenţiale, al alienării pămînteşti a artistului şi al senzualismului morţii, ca singură strategie de refugiu într-un ideal al dragostei care doar acolo mai poate fi regăsit.
Fragment în avanpremieră:
De multe ori, în nopţile luminoase de vară, când aerul e îmbălsămat de mireasma tare a florilor care zbucnesc pretutindeni, vine în pădure. Trece pe lângă oglinda nemişcată a lacului şi urcă pe colina de unde poate privi luminile îndepărtate ale oraşului, dar mai ales stelele, care de aici se văd cu o claritate de neînchipuit. Ochii ei se opresc îndelung pe salbele de constelaţii, iar în minte încep să‑i răsune replicile unuia dintre primele ei roluri, Mona din Steaua fără nume, care îi adusese odinioară pe scenele din România un mare succes. Cât de emoţionată fusese în seara premierei, la finalul spectacolului, când a fost copleşită de mulţimea aplauzelor şi a ovaţiilor, a primit câteva coşuri cu flori, s‑a simţit iubită şi admirată ! Acum a învăţat să‑şi privească succesele cu rezervă. Nu se mai consideră decât o foarte bună profesionistă, care îşi face cum trebuie meseria, şi s‑a deprins să‑şi trateze admiratorii cu o anumită detaşare, poate chiar cu o uşoară condescendenţă, fiind convinsă că nu primeşte din partea publicului decât ceea ce i se cuvine de drept. Nu se poate spune despre ea că ar fi încrezută, dar, după aproape două decenii de teatru, a ajuns să‑şi cunoască, mai bine decât oricine, valoarea, şi are convingerea că laudele pe care i le aduc cronicarii dramatici nu sunt câtuşi de puţin exagerate : este, fără îndoială, o mare actriţă.
Sigur, toate acestea nu se petrec decât în imaginaţia mea.
Ada îşi iubeşte mult trupul şi îi place să îl privească. Ştie prea bine cât de mult îi datorează acestui trup longilin, în aparenţă destul de firav, dar înzestrat în realitate cu o uriaşă vitalitate, cu muşchi puternici şi cu oase rezistente, dar mai ales cu o capacitate plastică neobişnuită, care îi permite să exprime, printr‑o simplă mişcare sau doar printr‑o simplă încordare a muşchilor, trăirile cele mai felurite. Pe scenă Ada este uluitoare mai ales în momentele ei de tăcere, atunci când limbajul trupului său ia locul cuvintelor şi când, printr‑o coregrafie subtilă, în care sunt antrenate până şi piesele cele mai mărunte ale acestui angrenaj complicat, corpul capătă puterea de expresie a unei capodopere plastice, ale cărei modulaţii fac vizibilă viaţa misterioasă a sufletului. De aceea Ada îi consacră trupului său un cult aproape religios. În nopţile liniştite de vară, pădurea devine templul acestui cult, care nu poate fi înfăptuit decât la lumina strălucitoare a lunii pline şi sub marea catapeteasmă a cerului înstelat. Nu orice nopţi se potrivesc însă cu ritualul acesta secret, care are o singură oficiantă. Pentru ca el să poată fi săvârşit, o tăcere adâncă, în care îţi poţi asculta sângele, trebuie să domnească în jur şi nicio mişcare, nici măcar tremuratul uşor al unei crenguţe, nu trebuie să tulbure pacea deplină a nopţii. Pădurea trebuie să fie perfect încremenită, apa sclipitoare a micului lac – perfect nemişcată. Când simte că e timpul, Ada se opreşte pe mal şi începe să se dezbrace încet, cu mişcări de lunatică. În bătaia bogată a lunii, trupul ei străluceşte ca o statuie de marmură. Apa îi oglindeşte cu fidelitate toate formele şi toate contururile, cu mai multă claritate decât cea mai bine lucrată oglindă veneţiană, şi doar razele argintii ale lunii, care i se opresc îndelung pe sâni şi pe coapse, căci în asemenea nopţi luna este cu siguranţă bărbat, pot să dea trupului său un anumit luciu fosforic. În nopţi ca acestea, corpul Adei răspândeşte, ca un uriaş Lampyris noctiluca, o lumină misterioasă, iar pe chipul ei se iveşte o expresie stranie, de extaz, dar în acelaşi timp şi de suferinţă, ca pe acela al unei preotese peste care tocmai a coborât graţia zeului. De aceea, Ada nu se mai priveşte goală de mult în oglinzile obişnuite, goliciunea ei are nevoie, pentru a putea fi admirată în toată splendoarea, de complicitatea stelelor şi a lunii şi de această oglindă liniştită de apă care reflectă acum corpul unei femei împlinite, de o superbă maturitate, ale cărei forme au atins deplina desăvârşire. Atunci când e dezbrăcată, Ada nu mai pare fragilă, corpul ei e generos şi luxuriant, emană o feminitate aproape sălbatică, aproape neruşinată, are dulceaţa unui strugure foarte copt, dar şi ceva din aroma amară a florilor de pădure sau a vinurilor de ţară. Umerii sunt perfect rotunzi, sânii – pe care poţi desluşi, dacă priveşti de foarte aproape, zvâcnetul imperceptibil al unei vinişoare albastre, şi ale căror sfârcuri trandafirii se întăresc uşor în timp ce Ada se priveşte în apa neclintită a lacului – au consistenţa paradoxală a marmurei vii, mijlocul, subţire şi mlădios, contrastează cu şoldurile largi şi puternice, în care par a fi concentrate inepuizabile depozite de vitalitate. Pântecele, umbrit în partea de jos de o pată întunecată de muşchi, are netezimi feciorelnice şi catifelări pline de voluptate, coapsele par strunjite cu migală din fildeş de mâinile pline de har ale unui artizan din vechime, genunchii, uşor ascuţiţi, aduc în această orchestrare savantă de rotunjimi, în acest măiestru concert de viori şi de violine, râsul, de o inefabilă picanterie, al piculinei, ceva asemănător cu savoarea acrişoară a afinei, gleznele au fineţea bijuteriilor renascentiste.
Despre autor:
Născut în 1954, la Braşov, Octavian Soviany a debutat în 1983, la Editura Dacia, cu placheta de versuri Ucenicia bătrînului alchimist. Scrie poezie, romane, piese de teatru şi lucrări de critică literară. La Editura Cartea Românească a publicat volumele de versuri Dilecta (2006) şi Călcîiul lui Magellan (2014), precum şi romanele Arhivele de la Monte Negro (2011), Viaţa lui Kostas Venetis (2012) şi Moartea lui Siegfried (2015).
