Filme-cărți.ro vă prezintă un fragment în avanpremieră din volumul ”Hemingway și cu mine“, de Paula McLain, ce a apărut de curând la Editura Humanitas Fiction, Colecția Raftul Denisei, în traducerea Veronicăi D. Niculescu.
Lansarea cărții va avea loc azi, miercuri, 13 martie, ora 19.00 la Librăria Humanitas de la Cișmigiu (Bld. Regina Elisabeta nr.38). Paula McLain, binecunoscută publicului român datorită bestsellerului Soția din Paris, va participa prin Skype la acest eveniment. Vor prezenta cartea Ioana Bâldea Constantinescu, scriitoare și jurnalistă, Veronica D. Niculescu, scriitoare, traducătoarea romanului și Tania Radu, critic literar. Moderatorul întâlnirii va fi Denisa Comănescu, director general Humanitas Fiction.
Despre carte:
Mărturisindu-se atrasă irezistibil de poveștile femeilor curajoase și originale, care își croiesc singure drumul în viață și își controlează destinul, Paula McLain îi dedică acest nou roman, o emoționantă reconstituire ficțională a iubirii dintre Ernest Hemingway și celebra corespondentă de război și scriitoare Martha Gellhorn, uneia dintre cele mai interesante figuri din peisajul jurnalistic și literar american al secolului XX. În 1937, tânăra jurnalistă și scriitoare Martha Gellhorn pătrunde clandestin în Spania măcinată de Războiul Civil. Ajunsă la Madrid pe urmele subiectelor care o pasionează, îl reîntâlnește aici pe Hemingway, scriitor deja celebru, cu care își încrucișase drumurile în timpul unei vacanțe în Florida. În mijlocul luptelor eroice, al suferinței și tragediei, atracția dintre ei, alimentată de crezuri comune, devine irezistibilă. Legătura pasională destramă cea de-a doua căsnicie a lui Hemingway și o transformă pe Martha în muză și soție. Va putea însă neîmblânzita Marty să fie sprijinul de care are nevoie soțul ei, sau va rămâne aceeași femeie independentă și îndrăzneață, gata să-l lase în urmă pe Ernest și tot ce părea să însemne viața ei —splendoarea apelor tropicale, vegetația luxuriantă și culorile tari ale Cubei sau atmosfera trepidantă a New Yorkului ori marile întinderi ale Vestului american —, pentru a fi martorul evenimentelor cruciale din Europa însângerată și devastată de confruntările decisive ale celui de-al Doilea Război Mondial?
Fragment în avanpremieră:
De pe terasa noastră din spatele casei, puteam să privim în jos la Havana, ca niște zei mărunți din Olimp, o umbră roz-gălbuie peste zi și o pată cu licăriri luminoase după lăsarea întunericului. Nu venea nici o mașină la noi decât dacă oamenii erau invitați să vină, iar liniștea era ca un vis sau o vrajă.
Alesesem casa anume pentru faptul că se afla la distanță de oraș. Însă, deși aprecia și el asta, Ernest insistase să-și păstreze și camera de scris și adresa de corespondență de la Ambos Mundos.
— Nu-i nimic îngrozitor, Iepure, mi-a zis văzând că mă simt rănită. Am și eu obiceiurile mele, asta-i tot. Ai făcut o treabă minunată cu locul ăsta. Nu-mi doresc să fiu nicăieri altundeva.
— Bine, i-am zis, împingând îndoielile cât mai departe de mine. Nici eu.
Și astfel a început anotimpul celor doi scriitori scriind sub același acoperiș. Ernest i-a spus lui Pauline că stă în Cuba pe o perioadă nedeterminată și că nu primește în vizită nici prieteni, nici oaspeți. Apoi a prins rădăcini de cuvinte. A ales dormitorul nostru ca spațiu de scris, începând în fiecare dimineață de la prima geană de lumină, la biroul pe care și-l făcuse dintr-o bibliotecă și la care stătea în picioare. Avea acolo tot ce-i trebuia, creioane bine ascuțite și tăblia de lemn pe care obișnuia să țină fiecare pagină albă când scria de mână. Mașina de scris la care recurgea când lucrurile mergeau deosebit de rapid și de bine și graficul pe care îl ținea întotdeauna, cu numărul de cuvinte scrise în fiecare zi. Era un loc bun pentru el, chiar în fața ferestrei ce dădea spre sud. Adesea mă trezeam și rămâneam întinsă și nemișcată o lungă perioadă, cu ochii închiși, ascultând ritmul creionului lui pe pagină și albinele în copacul jacaranda înflorit din spatele lui, amețite de propria lor vrednicie. Când mă sculam, nu mă opream ca să vorbesc cu el, iar el nu vorbea cu mine – ceva ce conveniserăm că era important pentru dimineți și pentru scris.
Coboram tiptil ca să-mi beau cafeaua la biroul meu, cu soarele strălucind puternic din pardoseala de gresie netedă și pe lemnul auriu al bibliotecii noi. Angajaserăm doi tineri din sat, pe Fico ca să gătească și pe Rene ca să se ocupe de casă. Unul sau altul îmi lăsa o tavă cu un ou poșat și pâine prăjită și niște vase mici și rotunde cu unt și gem de smochine. Mâncam și mă simțeam caldă ca o pisică știind că aveam înaintea mea ceasuri nesfârșite.
Revenisem la carnetele mele și la instinctul de-a scrie despre Spania câtă vreme lucrurile încă mi-erau proaspete și clare în minte. Mi se părea că dacă aș putea găsi personajele potrivite și o cale de-a așterne cu adevărat ceea ce văzusem și simțisem la Madrid, atunci m-aș putea baza pe succesul celei de-a doua cărți și poate aș reuși ceva extraordinar. Ceva care să nu se dizolve cu un scâncet sau să râdă de mine și de visele mele literare – ci să dureze, chiar și după moartea mea, și să spună adevărul despre acest război.
Mă așezam la birou în fiecare zi, făcând curte inspirației, așternând propoziții și frânturi de dialog pline de speranță. „Exerciții pentru cinci degete“, așa numea Ernest această etapă a procesului de scriere. „Gândește-te la ele în felul acesta, ca la niște game muzicale la pian“, îmi explicase mai demult, când încă își asuma rolul de profesor pentru mine. „Trebuie să-ți păstrezi mușchii flexibili, dar și mintea, iar mai târziu, când apare cu adevărat ceva, să fii pregătită.“
Eu încă așteptam foarte tare să apară acel ceva care să mă copleșească, și încercam să nu mă gândesc la căsnicia lui Ernest. O dată la câteva zile, când își ridica corespondența, Ernest primea vești din Whitehead Street, rânduri de la Pauline și de la băieți. Muream să le citesc pe cele de la ea, să aflu cum stăteau cu adevărat lucrurile din punctul ei de vedere, dar simplul gând de-a face asta era periculos și autodistructiv.
Între timp, el se arăta extrem de entuziasmat de un nou roman. Pentru el, nu mai erau exerciții la cinci degete, ci mai degrabă un vulcan care răbufnea de peste tot și punea stăpânire pe el.
— La început am crezut că-i o povestire, mi-a spus într-o seară târziu, când stăteam îmbrățișați în patul nostru mare și bun, eu cu picioarele atârnând peste pieptul lui, el cu mâinile ascunse în părul meu. Dar sunt capitole. Cred c-am început romanul de război pe care voiam să-l scriu. De fapt, știu că am început. Mi-a fost frică să zic și-n gând ce urmează să fac. Se întâmplă ceva special. Cuvintele îmi vin întruna, iar când ridic privirea nici nu pricep unde sunt sau pe unde am fost.
— Serios, Iepure? E minunat.
Era – pentru el. Dar îngrozitor pentru mine. Bineînțeles că și el voia să scrie despre Spania, m-am muștruluit pe întuneric. Și avea s-o facă mult mai bine decât puteam spera eu să o fac. Am simțit cum mă cuprinde gelozia atât de acut și înfiorător, de-mi venea să mă strecor undeva sub verandă și să încep să-mi rod singură ficatul. Eu încă așteptam și mă rugam să dau de povestea potrivită pentru carte, în timp ce el părea să fi picat acolo cu naturalețe, de parcă era o stare primită în dar de la Dumnezeu. Unde‑i vulcanul meu? îmi venea să protestez, dar nu puteam. Eram prea meschină, iar el era prea fericit. Așa că am zis:
— Doamne, cât mă bucur pentru tine. Nu-i așa că-i o senzație minunată?
— Nu există alta mai bună. Am senzația că-i o apă fără fund. Că aș putea să-mi lansez undița în ea zi după zi, iar cuvintele o să fie acolo.
— Ce splendid.
Am înghițit în sec, reprimându-mi amărăciunea, și mi-am pironit privirea în tavanul umbros. Și cartea mea putea să izbucnească oricând. În orice zi se putea întâmpla, de acum.
— I-ai zis deja lui Max?
— Nu, și nici n-o să-i zic pentru o vreme. E prea proaspăt totul.
— Știu ce vrei să zici. Seamănă un pic cu vorbitul în șoaptă într-o casă imediat după ce se naște un copil. Nu vrei să-l trezești.
— Da, exact așa e, a zis el. Vreau ca lucrul ăsta afurisit să continue să doarmă tot așa buștean până începe să meargă.
Am încercat să-mi spun că între noi nu este o competiție. O percepeam așa doar fiindcă lucram amândoi în aceeași casă și focul fiecăruia era la vedere pentru celălalt. Dacă se întâmpla să fie rândul lui să ardă acum, cu siguranță venea și șansa mea. Între timp, aveam să mă trag mai aproape, să-mi încălzesc mâinile și să-i zâmbesc. Și să-l iubesc.
Despre autoare:
Paula McLain s-a născut la Fresno, California, în 1965. Abandonată de ambii părinți, este luată în grijă, alături de cele două surori ale sale, de instituțiile judiciare abilitate. Ulterior și-a descoperit pasiunea pentru scris și a absolvit un masterat în poezie, la University of Michigan, în 1996. A fost rezidentă la celebrele Yaddo și MacDowell Colony, precum și beneficiara unor burse din partea National Endowment for the Arts. Paula McLain a publicat două volume de poezie, Less of Her (1999) și Stumble, Gorgeous (2005), și o carte de memorii intitulată Like Family: Growing Up in Other People’s Houses (2003). A Ticket to Ride (2009) este romanul ei de debut. În 2011 îi apare romanul Soția din Paris (The Paris Wife; Humanitas Fiction, 2012), care îi aduce atât consacrarea națională, cât și internațională, fiind tradus în peste 35 de țări. În 2015 publică cel de-al treilea roman, Zbor în jurul soarelui (Circling the Sun; Humanitas Fiction, 2016), care este desemnat rapid bestseller de către cotidianul New York Times și se află în curs de ecranizare. În 2018 vede lumina tiparului romanul Hemingway și cu mine (Love and Ruin; Humanitas Fiction, 2019), devenit imediat bestseller New York Times și publicat, în același an, în 12 țari. Scriitoarea trăiește împreună cu familia sa în Cleveland, Ohio.
