Festivalul Enescu din București reușește să aducă la fiecare doi ani în capitala României o colecție selectă a unora dintre cei mai buni interpreți și ansambluri de muzică clasică și operă. Cei care s-au temut că după plecarea lui Ioan Holender festivalul va coborî în valoare și prestigiu s-au dovedit a fi, se pare, greșit. Programul din acest an este la fel de bogat în nume mari, la fel de divers și de interesant ca la edițiile anterioare. Unele dintre probleme rămân aceleași, inclusiv acustica de la Sala Palatului. Sincer vorbind, ea nu este atât de rea cum spune legenda (cea de la sala de concerte a celebrului Kennedy Center din Washington DC este mai proastă, de exemplu), dar este departe de cele mai bune, inclusiv de cea de la sala de concerte vecină a Ateneului Român.
Programul de ieri seară a inclus în prima sa parte cel de-al treilea Concert de pian de Rachmaninoff compus la Dresda în jurul anului 1910. Frumoasa și complexa partitură a fost interpretată genial de Yuja Wang, al cărei talent pare să atingă vârfurile virtuozității și maturității pe măsură ce experiența concertistă crește și repertoriul se extinde. Este mai bună de fiecare dată când o ascult. Și mai frumoasă.
Staatskapelle Dresda este o orchestră foarte bună, dar nu una grozavă. Este un ansamblu solid în bună tradiție germană și, probabil, pot interpreta lucrări precum a doua Simfonie a lui Brahms, cu ochii închiși și fără dirijor. Este un lucru bun pentru că nu cred că dirijorul coreean Myung-Whun Chung a adăugat prea multă inspirație sau valoare interpretării. Publicul bucureștean a fost la fel de generos pe cum mi-l amintesc, dar după părerea mea muzicienii sunt cei care au meritat o mare parte din aplauzele lor entuziaste. Acustica sălii nu a ajutat, iar dialogurile subtile dintre instrumentele de coarde și cele de suflat au fost greu de auzit, cel puțin de acolo unde aveam eu loc. Nu a fost un Brahms tipic, și nici unul dintre cele mai bune.
