Îl cunosc pe Rolando Villazon din transmisiile de la Mezzo TV de la marile case de operă și din emisiunile ARTE TV „Les stars de demain”, unde găzduiește tineri muzicieni și se bucură dându-le sfaturi, discutând și cântând cu ei. El este în opinia mea nu numai unul dintre cei mai buni tenori contemporani, ci și o combinație rară de cântăreț de operă, actor și mim cu talent remarcabile în toate aceste domenii. Îmi imaginez că îi plac filmele fraților Marx, el este genialul Groucho Marx al operei. Mai presus de toate, pune pasiune în tot ceea ce face.
Aceste calități au fost foarte vizibile în recitalul de aseară în superba sală a Ateneului Român în cadrul Festivalului Enescu. Programul pe care l-a pregătit și prezentat împreună cu pianista Carrie-Ann Matheson a solicitat publicul, fiind compus exclusiv din compoziții non-operatice ale compozitorilor din spațiul spaniol, de Falla fiind cel mai cunoscut nume. Nu au existat melodii cunoscute și, totuși, au fost destule ocazii pentru ca Villazon să umple spațiul sălii de muzică cu sunetul vocii sale, ca în „Chiquitita la novia” a lui Fernando Obradors sau în „Las nubes” de Carlos Guastavino.
Vocea lui nu a fost atât de puternică cum mă așteptam, dar a compensat-o cu sensibilitate și o combinație extraordinară de expresii comice și dramatice, trecând uneori de la unele la altele în câteva secunde în timpul aceleiași melodii. Dialogul său cu publicul este permanent, empatia lui este evidentă în felul în care cântă, reacționează la sunetul inevitabil al unui telefon mobil sau în reamenajarea scaunelor pentru spectatorii cu locuri pe scenă. La final întregul public a fost cucerit complet. Am ieșit din sală cu sentimentul că am ascultat un mare tenor și un muzician care se bucură de împărtășirea artei sale.
