Filmele „black-and-white” au constituit mereu o sursă inepuizabilă de fascinație, comentarii și discuții, încă de când au apărut prima oară. Evident, perioada de aur a Hollywood-ului a fost înțesată de asemenea exemple, atunci când culoarea nu putea fi aplicată pe vechile pelicule. Filmele mute sunt exclusiv în alb-negru și nu fac excepție nici primele opere cinematografice cu sunet. Cu toate acestea, de la finalul anilor `30, Hollywood-ul a început să învețe să transforme binaritatea acestor 2 non-culori în ceva mai viu, încercând să aducă adevărul culorilor în peliculele lansate. Totuși, farmecul filmelor „black-and-white” rămâne de netăgăduit, existând chiar și astăzi exemple de filme care sunt realizate intenționat astfel (vezi „The Artist” sau „Mank”), pentru a sublinia apartenența subiectelor la acea perioadă.
Ceea ce am ales eu în topul personal de astăzi, îmbină alb-negrul cu moda horror-urilor vechi, cele care se prezentau sub forma unui fel de teatru filmat. Pot părea desuete pentru contemporaneitate, pot fi catalogate drept cinematografie superficială, în care forma interesa mai mult decât fondul. Cu toate acestea, eu aleg să le privesc cu ochii publicului de atunci (sau, cel puțin, să încerc să fac asta), pentru a înțelege cu au fost primite de spectatori la datele premierelor lor și, de asemenea, să pricep importanța numelor uriașe din industria cinematică horror – Bela Lugosi, Boris Karloff, Lon Chaney, Lon Chaney Jr, Vincent Price sau Peter Lorre, personaje deja legendare al vechiului Hollywood.
1. Dracula, SUA 1931
Regie: Tod Browning, Karl Freund, distribuție: Bela Lugosi, Helen Chandler, Dwight Frye, Edward van Sloan, David Manners
Poate cea mai cunoscută peliculă din anii `30 – și, cu siguranță, unul din cele mai mari modele de film horror black-and-white – este varianta de Dracula cu Bela Lugosi în rolul titular. De altfel, văzând și alte adaptări ale celebrului roman al lui Bram Stoker și discutând cu o bună prietenă și mare fană a domeniului vampiristic, se pare că Lugosi a devenit, în timp, un reper standalone pentru toți actorii care au „îndrăznit” să se apropie și să abordeze terifiantul personaj transilvănean cu colți. Vocea sa inconfundabilă, accentul ușor maghiar (de altfel, actorul este de origine din Ungaria), eleganța și clasa ce transpare din gesturile largi (uneori prea largi, care pot părea ridicole spectatorului de astăzi), acel „r” rulat atât de frumos și pasional, toate aceste caracteristici fac din Bela Lugosi un interpret ideal al contelui Dracula. Desigur, nu pot trece cu vederea nici peste privirile fatale pe care le aruncă actorul în momentele de prim-plan, priviri care parcă te hipnotizează și pe tine, privitor al ecranului.
Indiscutabil, Dracula din 1931 este o piatră de hotar a cinematografiei horror din toate timpurile, fiind încă un film foarte discutat și analizat, mai ales în mediile academice ale genului. Evident, fiind un pasionat al muzicii clasice, nu am cum să ignor folosirea unor repere sonore remarcabile – tema principală din Lacul Lebedelor de Ceaikovski, chiar în genericul de început (foarte interesantă această uzitare a unei melodii tragice și înfricoșătoare, deopotrivă), precum și finalul uverturii la Die Meistersinger von Nürenberg (Maeștrii cântăreți din Nürenberg), de Wagner, pentru intrarea în scenă a contelui în loja de la operă a Minei Harker. Nu în cele din urmă, trebuie să subliniez dificultatea de a face un horror în acele vremuri, fără niciun fel de ajutor al efectelor speciale de astăzi, căci toată reușita acestor filme stătea pe umerii actorilor, care trebuiau să-și mânuiască măiastru arta mimicii faciale și să exprime totul doar prin tonul vocii, al privirilor și al gesturilor.
Nu e de mirare că Dracula, ca și alte realizări cinematografice horror din acele vremuri, au rămas reprezentative de-a lungul timpului și au fost chiar și parodiate (nu mă pot gândi decât la Dracula: Dead and Loving It, cu Leslie Nielsen imitând în mod hilar toate gesturile, privirile și accentele exagerate folosite de Lugosi). Cu atât mai de apreciat este, privind acum, din fotoliul spectatorului obișnuit cu SFX și tot felul de alte trucaje mai mult sau mai puțin reușite realizate cu tehnologia contemporană.
2. Frankenstein, SUA 1931
Regie: James Whale, distribuție: Boris Karloff, Mae Clarke, Colin Clive, Edward van Sloan, Dwight Frye
Se pare că anul 1931 a fost unul mănos și de bun augur pentru genul horror la Hollywood, căci iată, în același timp apare a doua capodoperă a genului din acea perioadă – Frankenstein, o adaptare tipică pentru interbelicul hollywoodian, îndepărtându-se ușor de la linia romantică, revoluționară și atât de poetică a romanului lui Mary Shelley, spre a scoate în evidență terifiantul și groaznicul din rândurile marii scriitoare. De altfel, acesta a fost și rolul care l-a consacrat pe celebrul Boris Karloff și l-a propulsat pe firmamentul marilor nume de actori de horror. Asemenea lui Lugosi, Karloff a devenit modelul principal pentru imaginea populară a lui Prometheus, monstrul creat de doctorul Victor Frankenstein (în film apărând sub prenumele englezit Henry). Mai precis, imaginea de speriat a actorului în acest rol a fost atât de pregnantă, încât numele doctorului, Frankenstein, a fost transferat oarecum inexplicabil creaturii născute din experimentele tânărului om de știință, iar titlul romanului a devenit sinonim în conștiința majorității cu figura lui Boris Karloff.
Ca și în Dracula, avem și aici de-a face cu scurte momente de respiro, ușor comice, prin prezența unor personaje precum tatăl lui Henry Frankenstein sau simpaticele servitoare. Trebuie, de asemenea, să subliniez prezența în ambele pelicule a unor actori care, asemenea celor de commedia dell’arte erau instruiți toată viața pentru anumite tipologii de roluri – mă refer aici la Edward van Sloan și Dwight Frye. Un singur lucru nu pot să spun că am apreciat foarte mult la adaptare din 1931 – dezumanizarea până la animalizare a monstrului lui Frankenstein care, de fapt, este o ființă fără vina de a fi apărut în această lume și ar trebui să fie portretizată ca o creatură neînțeleasă, cu un suflet nu neapărat malefic și care își dorește iubire. Rolul care i s-a încredințat lui Karloff a fost cel al unei abominații a naturii, care nici măcar nu poate scoate vreun cuvânt și care ucide orbește în stânga și în dreapta, explicându-se această caracteristică prin creierul criminal și deformat pe care îl primise din greșeală. Totuși, în afară de acest aspect mai puțin plăcut, filmul regizat de John Whale are toate ingredientele necesare unui hit cinematografic pentru acea perioadă și a unui document artistic peste timp.
3. Dr Jekyll and Mr Hyde, SUA 1941
Regie: Victor Fleming, distribuție: Spencer Tracy, Lana Turner, Ingrid Bergman, Donald Crisp, C. Aubrey Smith
Numărându-se printre cele mai bune realizări cinematografice ale anului 1941, dar fiind (cred eu) și cea mai artistică și valoroasă adaptare pentru ecran a celebrului roman semnat de Robert Louis Stevenson, Dr Jekyll and Mr Hyde reunește o distribuție de aur, avându-l în frunte pe șarmantul Spencer Tracy, în dublul rol al personajelor antagonice care rezidă într-un singur om. Natura duală a omului a fascinat generații întregi de artiști, de gânditori, de filosofi. Autorul și poetul scoțian care a dat posterității și alte capodopere, precum Comoara din insulă sau Răpit de pirați (asta ca să nu mai amintim și frumoasele poeme), a ales această temă șocantă pentru epoca victoriană, subliniind prin scrierea lui conlucrarea dintre cele două părți pe care orice om le păstrează în el – Binele și Răul.
Filmul din 1941 pune în valoare această reprezentare tulburătoare a psihicului omenesc, fără să folosească machiaje ridicole și inutile și oferind publicului un recital actoricesc de excepție prin interpretarea cutremurătoare a lui Spencer Tracy care face trecerea de la Henry Jekyll la Edward Hyde cu o ușurință deconcertantă, folosindu-se doar de mimică, de tonalitatea vocii și de privirea-i pătrunzătoare. Un adevărat maraton artistic pentru un actor pe care, cel mai probabil, mulți îl cunosc din comediile în care a jucat alături de Katherin Hepburn. Totuși, în Dr Jekyll and Mr Hyde, actorul american dă măsura adevărată a uriașului său talent, îmbinând șarmul specific lui cu dramatismul unor scene terifiante.
Alături de Spencer Tracy, spectatorii au putut și pot să o admire pe Ingrid Bergman, într-unul dintre primele sale roluri mari la Hollywood. Deși accentul nordic nu o ajută foarte mult în portretizarea chelneriței Ivy (acest rol necesitând un mai puternic accent cockney pe care actrița l-a încercat, dar nu prea i-a ieșit), în rest toată evoluția sa pe ecran se ridică cu ușurință nu doar la nivelul partenerului ei, ci și la cel al următoarelor ei roluri importante, precum cel din Casablanca, Notorious, Gaslight sau Spellbound. Nu în ultimul rând, demne de amintit și observat sunt și prezența pe ecran a atrăgătoarei și talentatei Lana Turner (în rolul logodnicei doctorul Jekyll) și a lui Donald Crisp (în rolul tatălui ei), un autentic gentleman al scenei și ecranului britanice. Așadar, o realizare cinematografică desoebită, regizată cu mână fermă și talent de marele Victor Fleming.
4. The Raven, SUA 1963
Regie: Roger Corman, distribuție: Vincent Price, Peter Lorre, Boris Karloff, Jack Nicholson, Hazel Court, Olive Sturgess
Cu toate că nu face parte temporal din „Epoca de Aur” a Hollywoodului, The Raven are în distribuție trei dintre cei mai mari actori care au făcut furori în filme horror, noir și thriller în alb-negru în perioada interbelică. De aceea am și ales acest titlu drept un bonus pentru iubitorii acestor mari artiști, dar și ca un respiro de la prea tensionatele și încrâncenatele filme amintite până acum. The Raven este o adaptare foarte liberă după superbul poem gotic al lui Edgar Allan Poe realizată de Roger Corman (regie) și Richard Matheson (scenariu), cei care au mai adaptat și Tales of Terror, bazat pe același important autor american. În filmul de față, echipa artistică i-a reunit pe ecran pe Boris Karloff, Vincent Price și Peter Lorre, după cum am spus trei dintre figurile marcante al horror-ului din perioada veche hollywoodiană. Cu toate acestea, surpriză! – The Raven nu este un horror, ci o comedie spumoasă (nici măcar neagră nu-i pot spune), cu tente de The Addams Family.
Cred că de foarte mult timp nu am mai râs cu lacrimi cum mi s-a întâmplat în cazul acestei pelicule din 1963 care poate fi considerată de unii superficială, dar care oferă momente de reală delectare. Așa cum am spus mai sus, este nevoie din când în când de o relaxare artistică, iar filmul acesta se dovedește a fi o asemenea plăcută metodă. În plus, spectatorul are ocazia să-i vadă pe cei trei mari actori în ipostaze complet opuse față de cele din marile titluri horror. Boris Karloff se dovedește a fi un adevărat gentleman (cu un accent britanic nobil, stil Oxford) care își creează rolul malefic-simpatic cu mult umor și deferență. În același timp, Vincent Price debordează de umor rafinat, demonstrând că poate aborda cu ușurință orice tip de partitură. Peter Lorre, cel de-al treilea star al acestei pelicule, este personajul care dă și titlul ei, fiind o întrupare a parodiei la adresa altor roluri mai vechi pe care el însuși le-a jucat. Nu în ultimul rând, filmul mi-a prilejuit prima întâlnire cu un Jack Nicholson foarte tânăr, aflat la începutul carierei sale glorioase și despre însuși Boris Karloff a afirmat că „acest tânăr va avea un drum strălucit”, lucru care s-a și adeverit nu la mult timp distanță.
5. The Mummy, SUA 1932
Regie: Karl Freund, distribuție: Boris Karloff, Zita Johann, David Manners
Acum, la atâția ani de la premiera filmului The Mummy, poate părea ridicol un asemenea film în care nu-și fac apariția nici machiajele extravagante, nici efectele speciale cu care ne-a obișnuit în ultimele decenii industria cinematografică hollywoodiană. Totuși, atmosfera de teroare, de pericol ce pândește din orice colț se menține chiar și în această capodoperă horror a anilor `30, subliniind faptul că este nevoie doar de talentul actorilor, de un scenariu bine scris și chiar de o muzică potrivită pentru a realiza ceea ce alții astăzi realizează prin metode artificiale. De altfel, nici nu are cum să nu fascineze încă un asemenea film când protagonistul lui este Boris Karloff, un actor atât de expresiv, din punct de vedere al mimicii, cu o privire pătrunzătoare, care poate să sperie pe oricine mai slab de înger. Avem aici de-a face cu un cu totul alt actor decât cel care apare în The Raven (acolo unde șarmul amuzant făcea deliciul publicului).
În The Mummy, Karloff își îmbracă încă o dată „haina” terifiantă a unei creaturi venite de dincolo de mormânt, își asumă o voce cavernoasă, cutremurătoare și apelează la cele mai mârșave tertipuri pentru a-și aduce la viață iubita milenară mumificată și reîncarnată în personajul creat de Zita Johann. Sigur că există multe momente pe care spectatorul de astăzi le-ar putea cataloga drept mult prea teatrale, exagerate, care scot zâmbete în ziua de astăzi. Sigur că până și eu abia m-am abținut să nu zâmbesc privind o scenă în care patetismul actriței principale se apropie de cel al jocului de secol XIX. Cu toate acestea, nu pot să nu recunosc faptul că ne aflăm în fața unei capodopere a cinematografiei americane și mondiale timpurii și trebuie să ne obiectivăm, să facem un pas în spate și să înțelegem că fără aceste încercări de acum aproape 100 de ani, industria celei de-a șaptea arte de astăzi nu ar fi nici pe departe ceea ce a ajuns.
Așadar, nu pot decât să vă invit să urmăriți toate aceste titluri pe care le-am menționat în acest editorial, să vă rog să le priviți cu îngăduință, ba chiar să încercați să deveniți publicul anilor `30-`40 pentru a primi aceste daruri artistice cu grație, cu inima și cu mintea deschisă. Doar cunoscându-ne trecutul, putem aprecia prezentul și ne putem pregăti pentru viitor.
(Surse foto: www.historytoday.com, www.hollywoodreporter.com, www.pinterest.cl, https://twitter.com/, www.britannica.com)
