Concertul formaţiei slovene (spre marea mea surprindere, nu a luat fiinţă în Germania; asocierea cu aceasta se datorează, probabil, comparaţiilor constante cu Rammstein) mi-a fost anunţat chiar înainte ca ediţia a 11-a TIFF să debuteze. O prietenă dragă m-a rugat să îi cumpăr un bilet de îndată ce se deschid casieriile, dorinţă pe care i-am îndeplinit-o. Câteva zile mai târziu, am repetat gestul pentru propria-mi persoană – între timp, auzisem una, alta, de ici, de colo, mai deschisesem un link pe YouTube, mai ascultasem o persoană care îşi scrie lucrarea de licenţă avându-i pe componenţii trupei ca protagonişti, şi mi-am zis că merită încercat.
Laibach este, de fapt, denumirea germană a capitalei Sloveniei, Ljubljana. Trupa s-a format în anul 1980, având aşadar o experienţă artistică vastă. Muzica lor nu este nici pe departe mainstream, fiind considerată, mai ales în primii ani, de avangardă: stilurile abordate sunt cel industrial, neoclasic şi marţial.
Ce îi deosebeşte de alţi artişti din aceeaşi sferă este atenţia pe care o acordă cover-urilor. Există numeroase exemple de piese, mai vechi şi mai noi, aparţinând unor genuri diferite, care au fost preluate de Laibach şi modificate, schimbându-li-se mesajul sau adăugându-i-se noi sensuri. Notabile sunt cover-urile după Ohne Dich (Rammstein) şi după God Save The Queen (imnul naţional al Angliei) – piesă devenită Anglia. Dacă, la început, trupa cânta industrial pur, de-a lungul timpului a împrumutat influenţe din muzica clasică, şi mai ales din Planetele lui Holst.
Despre componenţa trupei se pot scrie multe, deoarece aceasta a variat puternic în timp. Vorbim, în fond, despre mai bine de 30 de ani de activitate, o longevitate aparte în această arie artistică. Totuşi, pentru cei interesaţi, informaţiile se găsesc în abundenţă pe site-ul lor oficial.
Concertul din cadrul TIFF a fost, de fapt, un spectacol numit We Come In Peace, conceput pentru a promova şi prezenta filmul Iron Sky (2011), o coproducţie finlandezo-germano-australiană despre un grup de nazişti care se refugiază pe partea întunecată a Lunii în 1945 şi revin pe Pământ în 2018. Filmul a fost proiectat la Ursus Open Air cu două ore înainte de începerea concertului – la 21.45, în 6 iunie – a şasea zi de TIFF.
We Come In Peace a avut loc la Hotel Continental, de curând deschis publicului pentru diverse concerte şi evenimente. Personal, mi s-a părut o locaţie extraordinară şi foarte promiţătoare. Odată amenajată corespunzător, cu siguranţă se va bucura de o popularitate în continuă creştere. Acustica este foarte potrivită pentru concerte, iar amplasarea scenei în interior permite momente de calitate chiar şi pe vreme rea, atât de frecventă în ultimele luni.
Ce-i drept, a fost dificil de intrat: mulţimea era atât de strâns înghesuită, încât cu greu îţi puteai crea culoar. Biletele se vânduseră cu ore bune înainte de începerea concertului; deşi eram fericita posesoare a unuia, tot a durat cam jumătate de oră până să-mi pot croi drum spre o poziţie mai strategică. Până în acel moment de inspiraţie, mă mulţumisem să ascult (cu uimire) şi să pozez (cu disperare) cefele oamenilor din faţa mea. Cu siguranţă trebuie să existe concerte unde publicul să fie aşezat în ordinea înălţimii…
M-am convins suficient de repede că publicul nu era – în întregime – pregătit pentru un asemenea concert. Un stil atât de eclectic este, cred eu, gustat, numai de cei cu o anumită pregătire sau experienţă muzicală anterioară. Cu toate acestea, s-au comportat aproximativ exemplar, exceptând ocazionalele gesturi total nepotrivite în context.
Prezenţa scenică a slovenilor a fost excepţională! Favorita mea a fost vocalista (care se ocupa şi de sintetizator), ea apărând într-o ţinută într-adevăr marţială, demnă de genul muzical pe care îl reprezintă trupa. Trăsăturile ei fine se reliefau perfect pe fundalul alcătuit din imagini viu colorate cu planete, constelaţii şi cadre din Iron Sky; despre voce, numai de bine. Despre Laibach, numai de bine.
Trupa a interpretat piese de pe coloana sonoră a filmului, cât şi de pe două albume anterioare, şi a acceptat cu graţie un bis din – cred – două piese, una dintre ele primită foarte bine de public la prima ”degustare”. Oricum ar fi, muzica lor, şi chiar şi versurile, prind, aşa că nu mi-a fost de mirare să constat că oamenii din jurul meu fredonau deja, la doar câteva zeci de secunde după începerea piesei.
Pe când înapoi la Cluj – cu un alt spectacol, poate?
