Scriitorul Mircea Cartarescu a luat parte la deschiderea Festivalului de poezie Nichita Stanescu, din Ploiesti, initial in spatele bustului celebrului poet din piata care-i poarta si numele, daca nu ma insel, in fata unor destul de rudimentare standuri de lemn pe care erau inghesuite carti (dar incepuse sa-le- picure!), iar mai apoi la Galeria de Arta, peste drum, ticsita de multi adolescenti (ceea ce este foarte bine).
La un moment dat, atmosfera a devenit sufocanta la propriu. Scriitorul a vorbit despre… cartile sale, despre inceputuri, despre cum scrie (un conservator de moda veche, caci domnia sa continua sa scrie de mana, in caiete pe care le preda editurii), despre legatura pe care a avut-o cu poezia. Nu a mai scris poezie de vreo 25 de ani, mutandu-se la un alt nivel, la proza. De ce? Mi-a placut conceptia lui despre poeti (pe care o impartasesc deplin): sunt foarte putini poeti adevarati si foarte multi veleitari. Se scrie usor poezie, foarte greu poezie de calitate.
Pentru a fi un poet in adevaratul sens al cuvantului, trebuie sa fii atins de geniu, cum a fost cazul si cu Nichita Stanescu sau regretatul Nino Stratan. Cartarescu i-a cunoscut pe amandoi, evident mult mai bine pe Nino Stratan, cu care de altfel a si fost coleg de generatie literara.
Mi-am luat inima in dinti si l-am intrebat, in cea de–a doua sesiune inter-activa, doar daca mai tine un jurnal. Aveam jurnalul ZEN in mana. Stiam dinainte raspunsul, cineva care este atins de microbul diaristic nu mai poate fi vindecat, insa mi s-a parut important sa-l aud chiar pe Mircea Cartarescu reconfirmandu-mi instinctul. Daca nu scrie proza poate chiar si trei luni de zile, in schimb in jurnal scrie cel putin o data pe saptamana. Scrie saptamanal in el, l-a inceput de la 17 ani in 1974 si reprezinta un laborator, o hala in care se pot cristaliza diverse proiecte viitoare. I-a indemnat pe prichindeii din fata sa se apuce si ei de acest frumos obicei, acela de a tine un jurnal in care sa-si descrie simplu intamplarile zilei/saptamanii. Ce le place. Sunt sigur ca-si dadea seama de uluiala copiilor ultra-tehnologizati si tabletizati fata de aceasta idee minunata, dar totusi a enuntat-o. Cu sinceritate. Pentru ca credea in ea.
Dupa ce am vorbit in public atat de mult in ultimul timp este chiar o desfatare sa-l urmaresc pe altul. Si ce altul! Cartarescu are o modestie si o sfiiciune care atrage. Ce am observat: noua moda de a lua/cere un autograf-acesta pare a nu mai fi valabil (lumea nu mai are incredere in dedicatia autoruluui „Pentru x, cu prietenie, MC”), daca nu este insotita si de fotografierea momentului cand autorul scrie dedicatia. Fotografia trebuie postat rapid, in timp real. Et in Arcadia ego. Egolatrie. A fost prezent si un cunoscut prozator ploiestean cu care Mircea Cartarescu se cunostea de decenii bune. M-a amuzat şi mi-a confirmat dependenţa unora de FB si de a se poza si posta. Pentru a demonstra familiaritatea cu marele scriitor, ploiesteanul nostru a simtit nevoia sa-l imbratiseze ostentativ, spre uluiala lui Cărtărescu. În timp ce Cărtărescu îi dadea un autograf pe o carte statea lipit de el, zambind la… aparatul care ticaia non-stop.
La intalnirea cu Mircea Cartarescu nu avea cum sa lipseasca si ST, „poet de marca mondială-Ploiesti”, dupa cum se recomanda pe foaia pe care mi-a dat-o. M-a văzut probabil mai înalt, printre lanurile de adolescenţi şi copii şi ce si-o fi zis …”mă va citi şi aprecia la adevarata valoare.” M-a îndemnat sa-i citesc poezia („COPII PRETUITI MAMELE”) mamei mele ceea ce voi face de indata cum voi ajunge acasa. Pe foaia format A4, omul ii pune pe toti cei care lanseaza carti sa semneze. In sinea lui, sunt oameni foarte importanti sau doar relevanti. Are si el o dambla, ca tot poetu’! Celebritatea sau doar semi-celebritatea semneza pe foaia unde este tehnoredactat un poem de-al personajului. Hartia, dupa aceea, este multiplicată şi lansată în lumea largă. M-am distrat să văd că în teancul de hârtii avea şi poemul pe care mă forţase să mă iscălesc şi eu în iulie 2013, când am lansat Mirajul utopei la Ploiesti, la Biblioteca Judeţeană. Când m-a rugat atunci să mă semnez mi-a zis să-mi scriu şi numele ÎN CLAR/CITEŢ că habar nu are cine naiba sunt.
După aproape o ora de semnat autografe, scriitorul, transpirat şi obosit (aerisirea salii era inexistentă), nu mai avea răbdare, căci adolescenţii care au zumzăit voios tot timpul i-au cerut iscălitura şi pe caiete, bileţele, foi. M-am aşezat la scurta coadă si chiar dacă excedat mi-a semnat totuşi volumul său de memorii ZEN, cel pe care-l aveam la birou, celelalte 6-7-8 carti scrise de el odihnindu-se in biblioteca de acasa. I-am oferit volumul Mirajul utopei, chiar dacă nu-mi place acest fel de a insista care aduce atat de mult cu linguseala, dar mi-am zis cine stie cand si daca o sa-l mai vad?! In plus, subiectul ar putea sa-l intereseze. Având în vedere că el a fost unul din marii beneficiari ai regimului totalitar basist, primind nu ştiu ce ordin al Statului Român. Cărtărescu în mod sigur este nedemn de această recunoaştere publică, Vadim Tudor sau Corina Creţu da!
Concluzie: Dacă măcar un sfert din cei care i-au cumpărat acum cărţile si au obtinut si autograful le-ar citi si tot ar fi un pas inainte.
