Librăria Humanitas Cișmigiu vibra datorită sufletelor adunate în acest spațiu cultural, prea mic într-o seară de luni, 31 martie, ora 19.00 pentru o întâlnire cu Victor Ieronim Stoichiţă, profesor al Universităţii din Fribourg. În dezbatere, Efectul Sherlock Holmes.Trei intrigi cinematografice, cel mai recent titlu apărut în seria de autor Victor Ieronim Stoichiţă la editura Humanitas. Am avut impresia, aflându-mă în acea sală plină, că mulți români îl cunosc pe Victor Ieronim Stoichiţă și totuși prea puțini…
Autorul ne-a încântat cu prezența sa, într-una din rarele lui vizite în România, alături de Anca Oroveanu, profesor al Universităţii Naţionale de Arte din Bucureşti şi director ştiinţific New Europe College – Institut de Studii Avansate Bucureşti, Ruxandra Demetrescu, profesor al Universităţii Naţionale de Arte din Bucureşti, Sorin Alexandrescu, profesor al Universităţii din Bucureşti şi director al Centrului de Excelenţă în Studiul Imaginii (CESI) şi Vlad Russo, redactor al editurii Humanitas.
Specialist recunoscut în istoria artelor, Victor Ieronim Stoichiţă este din 1991 profesor la Universitatea din Fribourg, Elveţia, profesor invitat la Sorbona (1987), Göttingen (1989-1990), Frankfurt (1990), Harvard (2005-2007), precum şi la Collège de France (2008) şi cercetător asociat al unor importante instituţii internaţionale (Institute of Advanced Study/Princeton, The Getty Center/Los Angeles; Wissenschaftskolleg zu Berlin; Max-Planck-Institut für Kunstgeschichte/Roma; Center for Advanced Studies in Visual Arts/Washington). În februarie 2007 a primit titlul de Doctor Honoris Causa al Universităţii Naţionale de Arte din Bucureşti, iar în 2011 cel de Doctor Honoris Causa al Universităţii Catolice din Louvain. Din 2012 este membru al Academiei Naţionale Italiene („Dei Lincei”).
În Seria de autor Victor Ieronim Stoichiţă au mai apărut la editura Humanitas: Creatorul şi umbra lui (2007), Vezi? Despre privire în pictura impresionistă (2007), Ultimul carnaval. Goya, Sade şi lumea răsturnată (2007), Pontormo şi manierismul (2008), Scurtă istorie a umbrei (2008), Experienţa vizionară în arta spaniolă a Secolului de Aur (2011), Efectul Pygmalion. De la Ovidiu la Hitchcock (2011), Instaurarea Tabloului. Metapictura în zorii Timpurilor Moderne (2012), Efectul Sherlock Holmes. Trei intrigi cinematografice (2013), titluri care ne demonstrează că autorul este un fost student al celei mai la modă facultăți din anii ’70 – ’80 din România, pornit în căutarea pietrei filosofale în materie de istoria artei. O persoană care investighează, care face o treabă de detectivistică, așa cum afirmă Vlad Russo, și care a reușit cu mult înainte ca studiile vizuale să prindă rădăcini în istoria formei, să facă trecerea de la studiul eseistic și cel arheologic al istoriei artei (două direcții ce împărțeau studenții de la istoria artei precum culorile tricourilor despart suporterii diverselor echipelor transformându-i poate chiar în mici dușmani) la o a treia direcție, cea a studiilor vizuale ce transced staticul lăsând criticului să întrevadă acele goluri ale reprezentării din orice operă de artă.
Centrul dezbaterii a reprezentat-o cartea Efectul Sherlock Holmes, un studiu mic și concentrat, o carte ce urmărește efectul Sherlock Holmes, așa cum titlul o indică foarte bine (atenție: numele celebrului detectiv nu va fi folosit decât pentru a evidenția efectul ce Holmes l-a construit și oferit lumii, fără să realizeze poate!), în studiul a trei filme de referință a căror temă reală este văzul, observarea și încercarea pătrunderii adevărului. Însă acest drum este presărat cu capcane, precum cele întâlnite de un detectiv în plina desfășurare a unei anchete: Fereastra din spate (1954–1955) şi Femeia dispărută (1937–1938) de Alfred Hitchcock, şi despre Blow-Up de Michelangelo Antonioni (1966).
Aceste trei filme sunt analizate în lumina raportului dintre voyeurism, erotism şi delict. Modul specific în care Hitchcock glosează pe marginea acestui raport se confruntă aici cu solidele cunoştinţe pe care regizorul le avea despre arta «imaginilor fixe» din timpul său, în primul rând cunoştinţele sale picturale. Se au în vedere de asemenea aluziile – adesea ironice – ale filmelor sale la structurile mixte formate din cuvinte şi imagini pe care le găsim în publicaţiile populare ale romanului poliţist ilustrat (şi în primul rând la romanele lui Conan Doyle avându-l ca erou pe Sherlock Holmes), precum şi trimiterile transparente la psihanaliza freudiană. În acest context, Blow-Up de Antonioni, ascunsa replică intelectuală la filmografia lui Hitchcock, se înfăţişează drept un adevărat film despre reprezentare şi, în acelaşi timp, ca o meditaţie asupra interpretării reprezentării. Mesajul său final este descurajant, dar lucid: imaginea nu se lasă pătrunsă până la ultimele sale secrete. La orizontul (sau în adâncurile) ei se află indefinitul şi indefinibilul, vagul, lipsa, vidul, nimicul. Analiza acestui film generează în interpret un efect în oglindă cu discursul pe care-l propune filmul însuşi. A risca să-l deconstruieşti se dovedeşte totuşi fascinant şi util în măsura în care acest demers se propune ca o reflecţie în jurul zonei sensibile în care reprezentarea şi interpretarea se ating, dezvăluindu-şi limitele. (Victor Ieronim Stoichiţă)
Considerat critic de tip detectiv în cel mai înalt sens al cuvântului de către Vlad Russo, Victor Stoichiță naște și gelozii artistice, Anca Oroveanu admirând maniera rafinată și subtilă a autorului de a urmări piste slabe dar extrem de persuasive. Se pare că nu doar stilul autorului este subtil căci aproape toți invitații de la eveniment, cunoscuți ai lui Stoichiță, au vorbit despre misterul denotat de această persoană. Printr-un fenomen de abducție, autorul investighează aceste trei filme, transformându-le în imagini statice, luându-le suflul dătător de viață și deci dinamismul, proces ce scoate la iveală ilogica din spatele reprezentării lor într-o ordine de poveste, pe marele ecran. Așadar, consideră Ruxandra Demetrescu, Victor este un mare cinefil, și se întreabă care sunt modelele autorului printre teoreticienii imaginii. În salvarea lui vine însuși Gabriel Liiceanu (Stoichiță a făcut parte din Școala de la Păltiniș condusă de filozoful Constantin Noica, alături de Gabriel Liiceanu și Andrei Pleșu), care își aduce aminte de un tânăr student la Academia de Arte Frumoase din București care merge până la Institutul de Istoria Artei pentru a căuta opera lui Erwin Panofsky, istoric de artă reprezentativ pentru studenții acelei facultăți. Dacă la momentul respectiv Stoichiță a primit îndemnul de a nu se lăsă cuprins de magia acelei cărți și de a nu uita că forma oferă conținut artei, Liiceanu consideră că invitatul de astăzi a ajuns acum un autor de rangul lui Panofsky, dovada fiind tocmai faptul că nu s-a lăsat intimidat de cartea marelui istoric acum 40 de ani.
Cartea se dovedește a fi un demers hermeneutic al imaginilor, un exercițiu de trecere dincolo de linia tradițională a analizei artei. Așadar, observăm la autor o evoluție de hermeneut, un istoric pornit în descoperirea sensului și care riscă totuși să se lovească de incertitudinea realității precum fotograful pornit în investigarea realității fără a descoperi nimic căci fotografia are un caracter nedeterminat. O șansă în plus pentru autor de a continua studiul cu o nouă carte, despre plinătatea prezenței, cum afirmă Sorin Alexandrescu, care consideră că de la ultima frază vor porni următoarele cărți ale lui Stoichiță.
Și pentru a încheia seara într-o notă veselă, prietenul și nașul lui Stoichiță, Andrei Pleșu (căci și cultura poate să preia obiceiurile practicate în sport, politică sau „protipendada televizată”), preia cuvântul și-l omagiază pe autor drept doric de suprafață, corint de substrat și recunoaște că, acum mulți ani, a primit o lecție de viață de la finul său, lucru ciudat pentru un naș de altfel! Pleșu îl vizitează pe Stoichiță care locuia cu soția, cei doi copiii și părinții soției la Munchen. În acel Babilon familial se vorbeau următoarele limbi: germană de către copii, română de către tată cu copiii, spaniolă de către mamă cu copiii, catalană de către bunici cu copiii. Iar copiii nu aveau nicio problemă, cum nu aveau nici părinții! Cât despre italiană, aceasta a fost aleasă drept limbă conjugală de către soți. Lecția? Folosiți pentru comunicare o a treia limbă, diferită de cea nativă iar surprizele nu vor întârzia să apară! În aplauze, râsete și un Mulțumim intervenționiștilor vă dorim lectură plăcută!
