Prima parte, „Despre femeia modernă”, aici.
După cum se poate observa, lansată pe considerente mai întâi estetice, apoi practice, în sfârşit sociale şi morale, problema a ajuns să se concentreze asupra unui aspect care ar avea aerul că le include şi sintetizează pe toate celelalte: corpul feminin, felul în care este arătat sau ascuns. Corpul masculin nu s-a bucurat niciodată de atâta interes din partea societăţii. De ce oare?
Atâta timp cât nu înţelegem ceva ce ne preocupă, acel ceva este pentru noi un mister. Când, continuând să ne preocupe, renunţăm definitiv la a-l mai înţelege, misterul devine etern. Unul dintre aceste „eternuri” recunoscut ca atare de o bună parte a speciei umane este eternul feminin. El constă în principal în relaţia pe care femeile o au cu lumea şi care este diferită, uneori profund diferită, de cea pe care o au bărbaţii. Diferenţe care nu pot fi puse exclusiv pe seama rolului distinct pe care-l avem fiecare în economia speciei: ele sunt şi de mentalitate, dar şi de trăire, de sensibilitate, cărora adesea bărbaţii nu reuşesc să le înţeleagă resorturile. Iar alte mijloace ca să dea de capăt problemei nu prea mai au la îndemână. Spre deosebire de femei…
Deşi există limbajul spre a ne formula gândurile, nu s-a găsit până acum nici o femeie care să spună: ceea ce luaţi voi drept mister este de fapt aşa şi pe dincolo! Dacă înţelegeţi asta ne veţi înţelege şi pe noi, iar viaţa pe Pământ va deveni mai uşoară şi mai plăcută. S-ar putea găsi o explicaţie pentru respectiva discreţie: femeile însele nu vor ca misterul să fie descifrat. Chiar şi atunci când ni se dezbracă de haine rămân totuşi învăluite în el, ca într-o aură sofisticată care le face preţioase şi dorite. Explicaţia însă nu prea rezistă, căci e greu de admis că nici o femeie să nu fi încercat să-şi construiască o celebritate pornind de aici. Chiar trădându-şi semenele. Oare nici ele să nu-l ştie? Să-l simtă, eventual, dar să nu îi poată formula soluţia ca atare?
Sau nu e totuşi vorba de vreun mister? De ce noi, bărbaţii, nu-l avem pe al nostru? Unul cât de mic, ceva, acolo, să fie? De ce oare ne aflăm, în faţa femeilor, ca o carte pe care le e de ajuns să o răsfoiască ca să ştie tot ce conţine? Unde e dreptatea aici? Nu suntem oameni, cu toţii? Dacă noi nu-l avem, şi ele îl au, ce anume face diferenţa? Căci diferenţe complementare ar trebui să producă efecte complementare, şi nu o disjungere de neînţeles. De fapt acele diferenţe chiar produc astfel de efecte iar disjungerea nu este rezultatul lor, ci al unui complex de cauze care nu ţin de reciprocitatea anatomică şi care ar putea fi desemnate sub numele de conştiinţă a corporalităţii. Care la noi, bărbaţii, nu este aceeaşi şi nici complementară cu cea pe care o deţin femeile. Nici pe departe!
Să mă explic: coexistenţa stabilă cu un obiect sau fenomen sfârşeşte prin a ni-l scoate pe acesta din câmpul conştienţei. Spre exemplu, nu percepem prezenţa aerului decât atunci când se stârneşte vântul; altfel, trăim în şi prin el fără să-l conştientizăm. Ştim că există, şi atât. Oarecum la fel evoluează şi relaţia pe care o avem cu corpul nostru: ne preocupă doar atunci când îşi modifică parametrii de funcţionare. Dar asta e bine pentru că, oricum, avem atâtea altele pe cap. Simţim că suntem, că gândim şi, desigur, preluăm date din contactul cu lumea din jur. Asta ne permite să ne concentrăm asupra a ceea ce ne interesează şi, prin forţa împrejurărilor, activăm în mod normal într-o mică măsură senzaţii legate de propriul nostru corp.
O astfel de convieţuire fără prea multe probleme este însă specifică doar bărbaţilor, femeile având o relaţie mult mai complexă cu corpul lor, mereu prezentă în subconştient şi, foarte des, în conştienţă. Ca acest tip de (sub)conştientizare să se producă este nevoie, cum spuneam, de o fină variaţie a parametrilor funcţionali, un palpit permanent pe care femeile îl au şi bărbaţii nu. Cum se ajunge aici? Greu de spus: probabil corpul feminin, prin consistenţa lui, este responsabil de asta. Poate structura mai fină a straturilor de suprafaţă, poate mai ales acele două perechi de proeminenţe cu personalitate proprie, toate acestea se manifestă cristalin, rezonant, iar prin ele întregul corp vibrează. La mişcare, dar nu numai. Şi, vibrând, îşi face simţită prezenţa. Primind în permanenţă semnale de la el femeile sunt mai preocupate de corpul lor decât bărbaţii, aici aflându-se, poate, una dintre sursele misterului care le înconjoară în ochii noştri. Cum de ele nu ştiu asta? Probabil că ştiu, dar, închipuindu-şi că o astfel de dinamica este generală, cred că şi bărbaţii o simt. În felul lor. Ei bine, nu, şi tot ce sper este ca acesta să nu fie unul dintre acele secrete fundamentale care ar fi trebuit păstrate cu orice preţ.
Însă ce efect poate să aibă asta asupra comportamentului femeii? Corpul îi spune: Hei, sunt aici şi trebuie neapărat să mă bagi în seamă! Ceea ce femeia şi face, cu senzaţii amestecate de plăcere şi curiozitate. Sau de uimire, de teamă poate, la început, când se descoperă ca femeie. Este greşit aşadar să se creadă că femeile îşi preţuiesc şi îngrijesc corpul doar ca să le placă bărbaţilor. Nu, îl preţuiesc pentru ceea ce el reprezintă, ca entitate. În primul rând le place lor, îl consideră ca cel mai constant şi mai activ partener şi sfetnic. În multe cazuri, în majoritatea, corpul le influenţează deciziile: atât pe cele curente, cât şi pe cele existenţiale, de durată. Cât de intense şi de caracteristice pot fi semnalele ca să determine o rezultantă atât de evident specifică? Foarte intense, se pare, căci vibraţiile se amplifică atunci când sunt în concordanţă de fază. Se amplifică geometric, aş zice, dacă termenul n-ar fi prea rece ca să descrie ce se întâmplă. Dar nu trebuie să uităm că există şi discordanţa de fază. Într-un caz corpul transmite semnale armonice, însoţite de senzaţia de bine, şi femeia este tentată să le aprofundeze. În celălalt, invers, şi poate că pe această gamă de vibraţii se află originea a ceea ce îndeobşte numim intuiţie feminină. Ar fi de discutat şi situaţia acelor femei care se remarcă printr-o frumuseţe deosebită. Căci o femeie frumoasă nu este doar frumoasă şi-atât. Corpul ei, alcătuit în cel mai înalt grad pentru senzualitate, are o capacitate de a rezona atât de puternică încât exclude ca lipsit de interes tot ceea ce nu poate fi făcut să aparţină domeniului. Iar mintea, şi deci acţiunile ei, îl urmează.
Dar cu ce anume rezonează corpul femeii? Ce-l face să vibreze? În primul rând, cum spuneam, cu mişcarea, cel mai elementar dintre stimuli. Cred că de aceea femeilor le place să umble pe tocuri, fiindcă asta produce o anume tensiune corporală şi o anume sacadare care se resimte favorabil, lucru care poate fi observat reflectându-se în ochii privitorilor. Acelea care consideră că nu deţin atribute specifice suficient de active şi le prelucrează pe cele existente fie prin body building, fie chirurgical, şi nu este de mirare că majoritatea covârşitoare a clienţilor unor astfel de facilităţi sunt femei care încearcă să se simtă mai bine în pielea lor. Pentru multe dintre ele acesta este un demers fundamental pe care abia aşa am putea să-l înţelegem.
(va urma)
În imagine: Les Demoiselles d’Avignon, de Pablo Picasso.
