Femeia modernă a reuşit să-şi impună prezenţa în spaţiul public la un timp după ce, în întreg occidentul european, modernitatea se instalase deja confortabil. Schimbarea a fost declanşată de acele reprezentante ale sexului slab a căror personalitate le făcea să se simtă îngrădite, nu doar la propriu, dar şi mental, de multele constrângeri care le marcau condiţia. Şi pe care le vedeau ca pe o exercitare abuzivă a unei autorităţi masculine ale cărei resorturi nu mai erau dispuse să le accepte. Ele au rupt barierele acelei mentalităţi resimţite ca prea rigide, regândind locul femeii într-o lume a bărbaţilor. Mai întâi, în concept: scriitoare, poete(se), plasticiene şi practicante ale unor meserii liberale până atunci rezervate exclusiv sexului tare, au extins cu note mai mult sau mai puţin specifice domeniul de implicare a feminităţii. Prioritar, efectul s-a simţit în acele zone în care ele erau direct interesate, precum moda. Ca expresie a prezenţei feminine în lumea artei, moda a fost esenţializată şi i s-au conferit rafinamente de ordin estetic în pas cu mişcarea artistică a timpului. A apărut aşa numita Haute Couture, o formă de artă devenită între timp şi o afacere profitabilă la care şi alţi artişti, bărbaţi de data asta, au consimţit cu entuziasm. La limită, femeia astfel drapată tindea să devină ea însăşi obiect de artă. Se ajungea adică, în mod paradoxal şi evident împotriva a ceea ce se urmărise, la coborârea ei din condiţia umană către cea de obiect. Un obiect frumos, trebuie să o recunoaştem, însă doar un obiect. Ilustrarea acestui concept şi-a găsit maxima amploare în Les années folles. Era, într-un fel, expresia unei disperări, exprimată prin totala dezinhibare din acei ani nebuni care au urmat Marelui Război (care a adus de nevoie femeia în spațiul public). Dar și Epocii Victoriene, marcate de pudibonderie.
De fapt, o reglementare restrictivă unilaterală seamănă bine cu o discriminare. Rămâne de văzut măsura în care respectivele atitudini au fost ori sunt îndreptăţite, căci există mai multe feluri de discriminări: cele negative, creând ierarhii artificiale în scopul de a fi exploatate; cele pozitive, menite să compenseze un handicap conjunctural şi, în sfârşit, cele care reflectă diferenţe reale fără a le ierarhiza, recunoscându-le doar ca diferenţe. Femeile au fost mai mereu subiectul celor trei feluri de atenţii şi, în funcţie de civilizaţie şi de etapa în care se afla aceasta, câte una a prevalat. Prezenţa lor continuă denotă faptul că diferenţele şi ceea ce implică ele preocupă în cel mai înalt grad. Şi cum toate cele ce se petrec au un înţeles, ar fi interesant de ştiut care ar fi el în cazul nostru. Adică nu într-al nostru, ci în acela pe care-l discutăm.
De ce aşadar avem o condiţie a femeii, şi se face caz de ea, dar nu şi una a bărbatului? Oare pentru că lumea aşa cum se prezintă ea este făcută de bărbaţi după criteriile lor şi care, din acest motiv, prevalează? Să vedem: conform acestora, femeile reprezintă alteritatea. S-a vorbit despre impactul alterităţii asupra mentalului colectiv, rezultând că atributele îi sunt cel mai adesea imaginate. În necunoştinţă de cauză, fireşte. Nici alteritatea femeii nu a scăpat, căci am văzut rolul pe care-l joacă imaginaţia bărbatului în percepţia comportamentului şi calităţilor ei. Astfel, femeia a fost când idealizată excesiv, când redusă la condiţia ei biologică şi în felul acesta izolată între pereţii căminului. Când ambele, simultan. Şi mereu considerată cu suspiciune datorită imprevizibilităţii atitudinilor sale. După judecata bărbaţilor, femeile sunt diferite de ei nu atât pentru că arată diferit, ci pentru că se comportă diferit, sfidând adesea logica. Comportament clasificat de psihologi drept “instabilitate emoţională”, adică un adevărat dezastru. Şi ceea ce este mai grav, ele dau totuşi dovadă că nu ignoră logica, că sunt capabile să-i urmărească firele, dar o fac după criterii sui generis. Mai exact, nu poţi şti, de regulă, cum aleg să facă ceea ce fac (nici ele, de multe ori, nu ştiu). Motiv pentru care au fost oprite de la spaţiul public al modernităţii deîndată ce acesta a apărut: spre exemplu, au obţinut târziu unele drepturi fundamentale precum dreptul de vot. Și asta în democraţiile avansate, chiar foarte avansate. Cât despre celelalte…
Pe scurt, între bărbaţi şi femei există o relaţie disjunctă, un fel de multiculturalism: fiecare cu domeniul său, care se intersectează doar pe zone restrânse: bărbaţii cu civilizaţia pe care şi-au creat-o, o lume evoluând după criteriile lor, conjuncturale şi prin asta mai curând greşite pe termen lung; o lume care de aceea arată aşa cum arată. Iar femeile cu lumea lor, misterioasă, dar în felul ei coerentă. Două specii distincte care ar putea convieţui mult mai uşor dacă ar accepta ideea că sunt distincte. Distincte, dar cointeresate. O astfel de situaţie a făcut necesară stabilirea unor criterii de segregare, pentru că civilizaţia umană nu putea funcţiona în afara lor. Bărbaţii reprezentând, cum spuneam, partea dinamică şi organizatorică a societăţii, s-au ocupat şi de asta: femeia, au hotărât ei, este matricea nepreţuită a speciei umane şi de aceea trebuie protejată de daunele pe care sălbăticia instinctelor primare le-ar putea produce condiţiei şi staturii ei. Protejată faţă de ceilalţi dar și faţă de ea însăşi.
Acest gen de protecţie a căpătat forma unui set de reguli, variabile în timp, care a primit numele de moralitate. Or sexualitatea, mai precis atitudinea faţă de ea, pentru care se stabilesc reguli privind căsătoria şi tot ce decurge de aici, este unul dintre elementele sale fundamentale. Şi, pornind de la realitatea de bun simţ că „mater certa, pater semper incertus est”, aceste reguli au căpătat o formă asimetrică, atribuind femeii rolul de principal păzitor. Bun, de acord, însă motivaţia apariţiei acestor coduri să se fi limitat doar la considerente practice legate de criteriile urmăririi succesiunii legale? Căci atunci ar fi fost mai normal ca ele să emane de la autoritatea civilă, mai direct interesată de bunul mers al lucrurilor la acest capitol. Dar ştim că, în cea mai mare parte a timpului istoric şi în mai toate societăţile civilizate (adică societăţi constituite şi funcţionând pe criterii raţionale şi nu doar pe instincte), moralitatea publică, dar şi cea privată, principiile lor, au fost croite pornind de la considerente religioase. Religia observă deosebirea dintre bărbat şi femeie. Nu pe cea fizică, oricum evidentă, ci pe cea psihică, mult mai subtilă.
În replică, o puternică mişcare de emancipare şi-a ales ca stindard eliberarea femeii de orice constrângere unilaterală venită dinspre social. Mai ales de constrângerile aplicate asupra corpului ei, prin încredinţarea lui proprietarei de drept. Să facă cu el ce dorește. Să-şi fie sieşi stăpână. Primul argument: comoditatea, libertatea de mişcare. Femeia modernă, angajată deja în activităţi colective alături de bărbat, avea nevoie de aşa ceva. Ceea ce a dus la simplificarea ţinutei, înlocuind corsetul şi rochiile ample, atotacoperitoare, eventual cu crinolină sau multe desuuri, cu celebrul taior deux pièces. Mai scurt, mai mulat. Mai confortabil, asemănător în principiu cu îmbrăcămintea bărbaţilor şi conceput după aceleaşi criterii. Cam pe-atunci au descoperit bărbaţii contururile corpului feminin ca realitate asumată, şi nu pot spune că le-a părut rău sau că au fost prea scandalizaţi. Da, lucrurile stăteau altfel decât în intimitate, unde ei erau unicii proprietari. Ei au aflat că femeia poate fi nu doar o specie auxiliară, aşa cum crezuseră, ci şi un egal în multe privinţe. Iar activităţi publice care cer sensibilitate şi graţie, sau atenţie, îndemânare şi seriozitate, puteau fi îndeplinite mai bine şi mai natural de către ele. A fost perioada în care egalitatea dintre sexe a încetat să mai fie o himeră imposibil de imaginat în practică şi nedorită de niciuna dintre părţi, devenind o realitate care se înscria sub semnul firescului. Fără să-şi amestece ori să-şi confunde atribuţiile specifice, bărbaţii şi femeile s-au descoperit unii pe ceilalţi ca persoane, rezultând un modus vivendi plin de promisiuni. A fost epoca cea mai favorabilă înţelegerii, datorită în special pasului curajos făcut de femei spre normalitate. Păcat că n-a durat.
Şi n-a durat tot datorită femeilor. A unora dintre ele: dacă tot am devenit stăpâne pe corpul nostru, şi-au spus acelea, oare nu merită să vedem ce beneficii ne poate aduce? O proprietate trebuie să aducă profit, iar pentru asta exploatarea ei trebuie să fie eficientă, nu-i aşa? Cele care au pus problema astfel aparţineau însă unui grup special: prostituatele. Acestea nu avuseseră nici până atunci de dat socoteală pentru felul în care se folosesc de corpul lor, însă în public erau obligate să şi-l ascundă, la fel ca toate celelalte femei. Ceea ce era destul de neproductiv la capitolul publicitate. Deîndată însă ce astfel de interdicţii au început să fie relaxate ele au profitat de deruta conceptuală care a urmat, atrăgându-şi clienţii prin expunerea mai mult sau mai puţin directă a nurilor. Această emancipare excesivă a reuşit să treacă prin zidul încă gros al moralităţii publice doar pentru că era practicată în scopuri dintotdeauna tacit acceptate şi într-o zonă mai curând marginală a societăţii. Care exces astfel localizat nu ar fi trebuit, măcar în principiu, să afecteze ansamblul.
Ei bine, nu s-a întâmplat aşa. Unele fete tinere care simţeau că ar avea ce arăta au folosit ideea şi, luându-şi inima-n dinţi, au trecut cumva şi ele pragul discreţiei. Fără probabil altă întenţie, la început, în afara convingerii că frumosul nu trebuie ascuns. La celelalte satisfacţii oferite de corpul lor o adăugau pe aceea, deloc neglijabilă, de a se simţi mai intens apreciate şi dorite. Nimic condamnabil în asta: la urma urmei, ce e frumos şi lui Dumnezeu îi place! Gestul însă a avut şi unele efecte perverse. Alte fete, care n-ar fi avut nu doar curajul, dar nici măcar preocuparea pentru aşa ceva, s-au simţit într-un fel obligate să o facă văzând cum este deturnat interesul băieţilor. Care, în vârtejul ameţitor de tentaţii brute, generos etalate, nu mai erau în stare să aprecieze un chip delicat sau o privire inteligentă. „Ce au ele şi noi nu avem?” şi-au spus atunci fetele cuminţi. Şi au luat măsuri de contracarare, măsuri care au dus în cele din urmă la generalizarea unei maniere vestimentare tinereşti care s-a transformat destul de rapid în modă. Ori se ştie că o femeie nu poate rezista modei fără riscuri majore. Sigur că în cazuri ca acesta adevăratul motiv a fost ascuns, fluturându-se mai vechiul stindard al libertăţii şi comodităţii. Unii exegeţi care şi-au exprimat îndoiala în legătură cu reala comoditate a unor hăinuţe pocnind pe corp au renunţat când au înţeles că, de fapt, ei sunt cei alături de problemă.
Alt efect pervers a fost acela că o asemenea prezentare transmitea adesea semnale false. O fată îmbrăcată prea sumar sugera privitorilor ideea unor disponibilităţi care nu întotdeauna erau reale. Sau poate erau, dar nu pentru oricine. Intenţia de a-şi păstra libertatea de alegere intra în contradicţie cu dificultatea selectării amatorilor, pentru că toţi aveau acces la aceeaşi imagine; ceea ce a dus la înmulţirea agresiunilor sexuale şi a violurilor. Şi, în sfârşit, moda s-a extins rapid şi la alte grupe de vârstă, scăpând astfel de sub control. Faptul a produs un efect compensator şi anume, a restrâns domeniul de aplicare. De data asta femeile însele au considerat că riscurile sunt prea mari faţă de avantajele pe care le aduc. Încet-încet, astfel de cazuri au devenit tot mai mult apanajul exclusiv al acelora dintre ele care se străduiau să-şi construiască rapid un anume gen de notorietate lucrativă. Au fost e drept şi ajutate, căci fetele frumoase, indiferent cât de inteligente, sunt supuse dinspre social unor presiuni cărora cu greu li se poate rezista. Poate fi asta o formă de prostituţie? Nu mă aventurez în a generaliza.
Interesantă în context a fost şi evoluţia ţinutei de plajă: trecerea de la rochia de baie lungă şi completată cu bonetă, de la sfârşitul secolului al XIX-lea (scurtă memorie mai are civilizația noastră, dacă astăzi ne scandalizează într-atât ținuta femeilor musulmane!), la bikini, apoi la topless şi chiar la nuditatea integrală, deşi a suscitat pe parcurs numeroase comentarii şi confruntări de opinii, s-a dovedit în cele din urmă a fi mai puţin dramatică decât se prevedea. Aici ar fi de evidenţiat rolul imaginaţiei în percepţia erotică a bărbatului: este mai interesant şi promiţător ce ne închipuim că ar fi, sau ce reuşim să furăm din priviri, pe cont propriu, decât ceea ce ni se arată cu bună ştiinţă şi chiar cu ostentaţie. Căci dacă tot ni se arată, abordarea poate rămâne măcar un timp la nivelul esteticului. Pe vremuri (o ştim din cărţi), doar vederea accidentală a unei glezne neglijent dezvăluite era de natură să stârnească furtuni pasionale greu de stăpânit. Pentru că, pornind de la orice porţiune de corp feminin clandestin surprinsă, bărbaţii pot cu mare uşurinţă să extrapoleze către zone mai fierbinţi ale aceluiaşi corp. Acum însă, când totul se vede, privirea are timp să cadă şi pe micile (sau mai marile) imperfecţiuni, calmând spiritele. Sigur că privirea cercetează oricum, însă doar cineva de-a dreptul hămesit le poate trece uşor cu vederea. Dar nu aceştia sunt de regulă subiecţii cei mai preţuiţi.
(va urma)
În imagine: L’Éternel féminin, de Cézanne
