Destinul si scrierile a doi confinati celebri: Carlo Levi (I)

1. Carlo Levi

Carlo Levi s-a nascut in anul 1902 într-o familie bogata de evrei italieni în capitala Piemontului, industrialul oras Torino. La universitatea aceluias oras a studiat si medicina, facultate absolvita in anul 1924. In ciuda acestei specilzari el nu a practicat-o decât sporadic, mai ales în recluziunea sau lucaneză, dedicându-se ulterior mai ales picturii si activitatilor cu caracter politic. In anul 1929 tanarul Levi a întemeiat impreună cu bunul său prieten Nello Roselli mişcarea antifascista Giustizia e Liberta, grupare care a reprezentat o buna bucata de vreme cea mai importanta mişcare antifascista din interiorul Italiei, spre deosebire de grupările antifasciste care preferasera exilul (fuorusciti), mai ales in Franţa, formate din comunişti, socialişti şi liberali. Mişcarea întemeiata de Levi si Roselli era o continuare a unor grupări de tineri intelectuali, formate inaintea confiscarii puterii de catre Mussolini, care analizau esecul ideilor socialiste in Italia. Cel care a catalizat aceste grupari a fost Piero Gobetti cu cartea sa “Revoluţia liberala”.

Scopul miscarii Giustizia e Liberta era acela de a reuni mişcările antifasciste din Italia in jurul a trei  mari idei generale: libertate, republicanism si justitie nationala. Monarhia  si Casa de Savoia (de origine piemonteza) era dezavuată atât pentru rolul avut în ascensiunea lui Mussolini (prin lipsa unei opozitii ferme faţă de evidentele excese ale fasciştilor) dar si pentru că membrii mişcării se situau mai degrabă la stânga eşichierului politic. Miscarea a fost decapitata intr-o prima faza in urma unui raid al politiei la 30 octombrie 1930 efectuat la Milano, Bergamo, Trente, Florenta si Roma, 24 din lideri fiind arestaţi. A scapat doar grupul din Torino reunit in jurul lui Carlo Levi. Torino a devenit astfel adevarata capitala a antifascismului intern, grupul gravitand in jurul lui Benadetto Croce si a revistei pe care o tiparea, Critica.

Pana la urmă şi gruparea din Torino a fost anihilata iar Carlo Levi a fost arestat si condamnat la 4 ani de exil intern, confino, într-un sat mizer din Mezzogiorno, sudul Italiei, numit Aliano dar care în volumul care l-a facut celebru, “Cristo si e fermato a Eboli” apare sub denumirea de Gagliano. Ca urmare a victoriei lui Mussolini in Abisinia, guvernul fascit l-a eliberat pe Levi din ciudatul exil, intr-un gest propagandistic de bunavointa. Carlo Levi a profitat pentru a se exila la Paris, intre anii 1939-1941, ulterior revenind in Italia, gest care probabil ca i-a salvat viata avand in vedere deportarea evreilor din Paris, zona ocupata si administrata direct de catre germani din 1940 pana in 1944 (spre deosebire de sud-estul Frantei aflat in administrarea regimului colaborationist a lui Petain, zona ocupata direct de catre germanii abia in 1943). Arestat si incarcerat pentru inca odata in inchisoarea Murato, a fost eliberat in urma caderii dictaturii lui Mussolini, in 1943. Ramanand in nordul Italiei, s-a refugiat la Florenta, in Palatul Pitti, pentru a scapa de furia regimului fascist reinstaurat de germani in nordul Italiei unde a fost contituit Republica Sociala Italiana (sau Republica de la Salo, dupa numele oraselului unde si-a stabilit capitala Mussolini, recuperat rapid de germani). In aceste conditii, Carlo Levi a scris principala sa carte, Cristo si e fermato a Eboli. Dupa cel de al Doilea Razboi Mondial, Levi a devenit editorul ziarului republican Italia libera, organul Partidului Actiunii, continuand sa picteze si sa scrie (L’Orologio-1950,Le parole sono pietre 1955 Il Futuro ha un Cuore Antico-1956). In anul 1963 a fost ales senator independent la propunerea Partidului Comunist. A murit de pneumonie in anul 1975, la Roma.

Volumul Cristo si e fermato a Eboli  a reprezentant unul din evenimentele editoriale ale Italiei imediat dupa cel de doilea razboi mondial, ajutand la readucerea in atentia publicului italian a gravelor probleme din Mezzogiorno. Cartea este o relatare destul de fidela a experientei pe care a trait-o autorul in satul in care a avut domiciliu obligatoriu pentru aproape un an de zile si ni se pare rezultatul revenirii asupra unui jurnal, fara a fi insa un jurnal propriu-zis. Ceea ce frapeaza si iesie in evidenta din fiecare capitol al cartii este saracia devastatoare a locurilor. Malaria afecteaza aproape pe toata lumea dar, in ciuda acestei evidente, nimeni nu ia nici macar cele mai simple masuri pentru a o preveni. Nu existau drumuri demne de acest nume, pamantul era sterp, seceta traditionala la care doar oamenii si caprele stiau sa se adapteze. Aceasta saracie este datorata si izolarii in care traieste satul lucanez din anii 1930, singurele contacte benefice fiind cele cu America acolo unde toti barbatii viseaza sa ajunga. Unii chiar o fac. O minoritate se intoarce din America dupa ani de munca si, cu ceva economii, reuseste sa-si cumpere o bucata de pamant sterp pe care se vor chinui in zadar sa o cultive, delasarea luand locul sperantelor de la intoarcere iar numarul din ce in ce mai mare de copii adaugandu-se suplimnetar problemelor existentiale-primare. Levi constata conservatorismul acestor exilati care si in America locuiau si munceau doar impreuna iar la intoarcere uitau cu desavarsire orice influenta la care au  fost supusi de-a lungul sejurului (deseori lung) american. Aceasta se intampla si din cauza neincrederii totale pe care o au taranii lucanezi fata de Strain. Chiar si titlul cartii este edificator pentru aceasta stare de lucruri.

Pentru taranii din satul Gagliano, Hristos nu a patruns in vaile lor aride pentru ca Hristos a fost privit in aceeasi lumina precum toti ceilalti cuceritori. Crestinii sunt cei de la oras, dusmanii prin esenta, nu degeaba termenul de pagani provine din cuvantul latin pagus, sat. Roma este urata si este privita ca sursa tuturor relelor. Autorului i se repeta de catre toata lumea ca motivul pentru care el a fost obligat la domiciliu fortat il constituie faptul ca “cineva acolo, la Roma, nu te are la inima, nu te place.” Si chiar daca Levi priveste aceasta explicatie cu umor si ironie, taranii lucanezi aveau dreptate caci, pana la urma, sistemul fascsit isi avea capitala la Roma. Levi analizeaza raportul pe care il au taranii cu ideea de stat (si de istorie, pana la urma). Taranii sunt impotriva statului fascist in mod natural, dupa cum au fost impotriva celui roman sau a Regatului celor doua Sicilii, condus de o dinastie de Bourbon, regat aflat sub influenta Spaniei. Impotriva acestui regat taranii lucanezi au luptat de altfel in nenumarate randuri, razboaiele locale luand clasica forma a rascoalelor. Aceasta reprezinta de altfel o alta asemanare cu taranii romani. Excedati de presiunea insuportabila a unui stat corupt, care-si baza dezvoltarea pe exploatarea lor, atat taranii lucanezi cat si cei romani au declarat de nenumratate randuri razboi Statului. Levi recunoaste ca haiducii romantici au sfarsit-o intotdeauna rau, putrezind in inchisori sau spanzurati.

Edificator pentru lipsa de intelegere a acestor tarani fata de comandamentele superioare ale Istoriei o reprezinta si atitudinea pe care au avut-o fata de Risorgimento, miscarea de unificare a peninsulei si care nu i-a entuziasmat prea tare din moment ce una din prapastiile satului era denimita “Haul bersaglierului” pentru ca acolo a fost aruncat de catre briganzii lucanezi un bersaglier din Nord care avusese imprudenta sa se aventureze prea departe. Garibaldi era urat neconditionat tocmai pentru ca distrusese Regatul celor Doua Sicilii. Lipsa de patriotism este de altfel usor de explicat: taranii lucanezi erau constienti ca vor avea acelasi statut si in noul Regat al Italiei, un statut periferic, de cetateni de rang secund buni doar pentru a fi inrolati si trimisi pe front. In aceste conditii de maxima izolare, Carlo Levi se aseamana cu Robsinso Crusoe in insula sa. Studiile sale de medicina il transforma intr-un adevarat trimis al Providentei (pentru ca oricum taranii nu credeau in Divinitate) in ciuda faptului ca el insista asupra faptului ca nu a practicat niciodata cu adevarat medicina. Toata lumea vrea sa-i arate ranile, ii descrie simptomele unor boli reale sau inchipuite pentru ca el este investit cu o putere magica de vindecare. “Toate mamele doreau sa-mi arate copiii pentru ca sa-i ingrijesc. Erau toti, pali, slabi, cu ochii negri mari si tristi asezati in niste fete de ceara, cu burtile umflate si incordate precum pielea tobelor pe niste picioare subtiri si rasucite. Malaria care nu iarta pe nimeni aici, deja se instalase in corpurile lor subalimentate si rahitice.” Carlo Levi a intocmit chiar un lung raport de 20 de pagini adresat Prefecturii in care propune luarea unor masuri minime pentru a preveni raspandirea malarie. Memoriul a fost apreciat in mod deosebit de catre autoritatile locale insa a ramas fara nici un rezultat real.[1]

Absurditatea sistemului fascist (sau in genere dictatorial) este relevat de faptul ca i se interzice sa practice medicina chiar daca era singurul medic competent din regiune. El este denuntat la Prefectura de catre ceilalti doi medici, invidiosi, incapabili si turnatori iar autoritatile isi dau seama ca totusi scopul recluziunii nu era acela de a spori faima unui indezirabil politic.

Concluzia cartii lui Carlo Levi este aceea ca lumea rurala din Gagliano si din intreaga zona este reprezentanta unei civilizatii tellurice, care s-a ridicat din pamantul acela sterp, il locuiest si subzista cu greu exploatandu-l pentru a ajunge inapoi in el (dovada fiind si osemintele care se gasesc oriunde se sapa mai mult decat cativa centimetri). Refuzul lui Hristos si a Bisericii Catolice, boicotata constant (preotul local este hartuit, boicotat barfit necontenit- acordarea acelei parohii fiind o pedeapsa), este in stransa legatura cu aceasta atitudine de refuz aspirational, limitare existentiala cronica.

(va urma)