Deschiderea celei de-a unsprezecea ediții TIFF – ”reconstituirea” / Filme-carti.ro la TIFF

Cum așa, reconstituire? Cum vine asta? Doar sunt reporter, nu detectiv! Când vine vorba, însă, despre cea dintâi zi de festival – și nu orice festival, ci TIFF-ul însuși – se pare că am devenit multifuncțională.

Pentru mine, 1 iunie a debutat în manieră de-a dreptul infantilă; copilărească ar fi prea puțin spus. Mai precis, am fost prinsă de dimineață în vâltoarea pregătirilor și copleșită de imagini în alb și roșu (culorile emblemei TIFF), în timp ce mă îndreptam spre centrul de presă, aflat la Muzeul de Artă, pentru a-mi ridica badge-ul. Pe lângă altele, a fost o dimineață fără telefon și fără stick de internet – rătăcite în urma unor aventuri anterioare – așa că m-am simțit că un soldat care și-a uitat muniția.

Totul s-a terminat însă cu bine. Cu badge-ul atârnat cu mândrie în jurul gâtului, mă simțeam pregătită. Glumeam cu cei din jur pe seama vremii: în ultimele luni, capriciile sale ne-au transformat în britanicii României. ”Voi transmite buletinul meteorologic”, spuneam; însă în Piața Unirii, voluntarii continuau să ridice corturi, standuri și podiumuri de prezentare.

Pe o ploaie strașnică, am reușit să ajung la Odeon Multiplex, unde doream să vizionez, în premieră pentru România, Revision (2011) – un film documentar regizat de Philip Scheffner. Întâmplarea face astfel încât o prietenă foarte să fi jucat rolul de traducător și mediator cultural (vor fi prezente detalii în materialul mai amplu despre film), așa încât a meritat să aștept autobuzul 24B timp de o oră și pentru compania selectă, care a participat la un Q&A antrenant după ecranizare.

La ora 20:00 mă adăposteam, alături de câțiva voluntari și niște confrați, sub o copertină roșie din Piața Unirii. Ne întrebam cu toții dacă deschiderea oficială va avea loc acolo, în ciuda ploii torențiale care udase atât scaunele, cât și pe toți cei prezenți. Alternativa era deplasarea în incinta cinematografului Florin Piersic – însă, către orele 21:00, s-a înseninat, câteva raze au început să gâdile statuia lui Matei Corvin, iar pe cer s-a arătat un curcubeu desprins parcă din desene animate.

Către ora 22:00, Tudor Giurgiu a urcat pe scenă și a salutat un public eroic: zgribuliți, ne lipeam cu toții de husele scaunelor și strângeam deja faimoasele păturici HBO în jurul nostru. Din acel moment, gala s-a desfășurat cursiv, fără întreruperi, momentele principale succedându-se fluid – o vreme, aproape că am uitat de frig.

Și pentru că veni vorba despre asemenea momente, trebuie să mă aplec și asupra lor. Proiecția scurtmetrajului Superman, Spiderman sau Batman, al lui Tudor Giurgiu, a fost – pentru mine – o explozie de emoții. ”Ce bine că mi-am adus șervețele”, i-am spus unui prieten voluntar, aflat lângă mine, și am început să scotocesc după ele prin rucsac. Povestea lui Aron, copilașul care își vizitează mama bolnavă de inimă, a făcut o impresie puternică și a fost îndelung aplaudat. Trei dintre membrii distribuției, printre care și micul Aaron Șerban, au urcat pe scenă, fiind copleșiți de reacția pozitivă a publicului.

Captivată de secvențe filmate la ediția anterioară a festivalului (în urma unei competiții pentru public), nici nu am observat când scena a fost populată de membrii orchestrei locale Notes and Ties, formată din tineri muzicieni ai orașului. Aceștia au interpretat magistral bucăți de coloane sonore celebre – cred că fiecare dintre cei prezenți a fredonat cel puțin o măsură din marșul lui Darth Vader.

Personal, am rămas marcată de cea mai frumoasă supriză a serii: proiecția scurtmetrajului Călătorie pe lună al lui Georges Méliès, ale cărui cadre au fost recuperate și restaurate într-o versiune color, la 110 ani de la prima sa reprezentație publică. Această versiune se bucură de contribuția trupei Air, care îi accentuează latura psihedelică, supranaturală.

Deschiderea s-a încheiat cu premiera mondială a filmului Despre oameni și melci (2012), regizat de același Tudor Giurgiu. Acesta se încadrează perfect în linia, deja devenită clasică, a filmelor autohtone care evidențiază una dintre trăsăturile naționale ale poporului nostru: darul de a face haz de necaz. Ideea de bază nu este tocmai nouă (am asociat premiza cu Gol pușcă – The Full Monty), însă încadrarea în timp și spațiu se mulează întocmai pe spiritul românesc. Cu siguranță am apreciat cu toții elementele pseudo-nostalgice care construiesc spațiul în care se desfășoară distribuția cu adevărat deosebită: Monica Bârlădeanu, Andreea Bibiri, Adi Vasluianu și inegalabilul Dorel Vișan fiind doar câteva dintre numele prezente.

Cu ultimele forțe, am reușit să-i fotografiez, la final, pe aceia dintre ei care au urcat pe scenă. Publicul aplauda și aclama – deși, cu siguranță, erau la fel de înghețați ca mine. Pot însă spune, cu cea mai mare sinceritate, că reprizele în care mi-au clănțănit dinții (la modul cel mai serios!) și mi-au amorțit picioarele nu au fost nimic pe lângă emoțiile și efluviul cultural pricinuite de această gală. Cu siguranță, continuarea va fi pe măsură.