Intr-unul din exercițiile mele mentale de a transforma propria aventură existențială în reconstituire, folosesc un impecabil eseu intitulat „Nevoia de civilizație”din cartea arhitectului Tudor Mirică, „Despre Călătorie, ca Stare de Spirit”, publicată cu patru ani în urmă (Editura Universitară „Ion Mincu”, București, 2014), dar elaborată în ani de experiență de viață și laborioase căutări umanistice, așa cum spun în prefața ei cei care-l cunosc bine, chiar prietenii autorului. Eseul la care mă refer face parte dintr-un bine construit capitol „Români în străinătate”, alcătuit din alte două eseuri, primul despre cum și de ce călătoresc românii, iar al treilea despre țigani, numit „Refuzul Civilizației”. Un edificiu frumos și original, cu legături de la un eseu la altul.
În plus, autorul a acceptat o conversație cu mine la distanță despre emigrație, așa cum o vede domnia sa (care se află la București, unde are loc zilele acestea protestul diasporei românești) și cum o văd eu, cea care o trăiește de mai bine de 28 de ani, aflată la Boston, Massachusetts.
Cartea înmănunchează eseuri care fac referință la aproape tot ce se poate discuta despre călătorii, grupate pe capitole tematice, scrise între 2010-2012 de un autor de profesie arhitect, sensibil și exigent cu mânuirea cuvintelor, care verifică în permanență nostalgii, pune întrebări prezentului și ascultă ecourile trecutului cu urechea erudiției. Cartea este densă, iar originalitatea ei trebuie savurată în tihnă, dacă vrei să nu ratezi invitațiile la reflecții călătorind ori rememorând călătoriile. Sau și mai regretabil, să o ratezi pe aceea la comparație cu propriile trăiri și nostalgii, în caz că ți-au călcat pașii prin aceleași locuri pe unde a trecut autorul, ori în caz că mintea ta a făcut conexiuni asemănătoare între obiecte, peisaje, senzații și context uman.
Citirea cărții domniei sale îmi pare ea însăși o călătorie. O călătorie pe un traseu „de creastă” foarte precis, care cere o anume concentrare, în compania unui tovarăș de drum care știe și înțelege multe, uneori hâtru, de-ți mai descrețești fruntea cu umorul lui deștept, și care întoarce mereu capul, să vadă frumusețea văii, și locul de unde ați plecat.
Adriana Ruta Neagoe: Să stii că mie mi-a plăcut atât de mult ideea de călătorie, încât am făcut una mare de tot, fără întoarcere, emigrând la sfârșitul lui iunie 1990! Spui în carte că la început ai cam ezitat să incluzi și plecarea-fără-întoarcere printre tipurile de călătorii; eu mă bucur că ai făcut-o, fiindcă în considerațiile tale din text, mi-am recunoscut propria experiență.
Experiența aceasta a început în România „epocii de aur”. Majoritatea cunoștințelor mele din anii tinereții în România comunistă ar fi părăsit țara, însă prea puțini reușeau să facă asta. Acum se pleacă într-un număr mult mai mare, dar cred că tinerii din România de astăzi nu au acea mare energie inerțială pe care o acumulaserăm noi, cei care nu puteam pleca definitiv și care am tâșnit pur și simplu afara, atunci când s-a putut. Pe lângă asta, valurile de emigrație românească au fost mai înalte după evenimente precise, care au arătat oamenilor că sistemul continuă să nu le permită să evolueze, așa cum au fost, în cazul nostru, evenimentele din 1990, culminate cu acțiunea minerilor la București în 13-15 iunie, picătura ce-a umplut paharul nostru cu amar și ne-a convins că opinia majorității nu coincidea cu nici una din opțiunile noastre. Atunci a fost o adevărată migrație de intelectuali. Putem spune că a fost o emigrare dintr-o nevoie de civilizație, nu-i așa? Rămâi la părerea că emigrarea este o nevoie de civilizație, sau lucrurile s-au mai schimbat de acum patru ani, când ai scris asta?
Tudor Mirică: Rămân, pentru că prin civilizație înțeleg existența unui sistem funcțional care încurajează comunicarea dintre straturile sociale, în așa fel încât binele fiecăruia, la orice nivel, este același cu binele comun. Un sistem care te protejeaza, care îți permite să evoluezi, să visezi, și îți oferă șansa să-ți împlinești visurile. De unde și nevoia de ea. Asta a rămas valabil ca principiu.
Dacă s-a schimbat ceva în ultimii ani? Da, s-a schimbat. Din momentul în care lumea occidentală a început să-și absolutizeze principiile, să facă din ele instrumente de uniformizare și opresiune.
Pericolul este ca reacția populară la această atitudine să fie folosită de cei care urmăresc renunțarea totală la principii. S-a mai întâmplat în istoria recentă, și n-a fost bine.
AN: Vorbind despre imigranții români și coroborând cu ce spui, rezultă că în condițiile în care se renunță la principii în acele tări virtual adoptive, imigrația ar putea fi blocată. Deja adaptarea, conectarea la o nouă societate, este o problemă. Noi a trebuit să luăm multe de la început, și ce nu am luat de la început, a trebuit să facem într-un alt chip decât cel pe care îl învățaserăm în țară. Mai mult, a trebuit să renunțăm la o serie de valori și concepții care nu se mai potriveau.
TM: Emil Cioran povestește undeva că pentru a putea scrie în franțuzește (unde a și devenit unul dintre cei mai importanți stiliști), a trebuit să se desprindă complet de limba română.
AN: În timp ce alții nu au nevoie de a învăța limbi străine pentru un trai mai civilizat, ci o fac doar de plăcere. Dar tu spui în carte ceva frumos și adevărat: „Doar iubirea n-o iei de la capăt, vii cu ea de acasă”. Oare cum de știi asta atât de bine, fără să fi emigrat? Oare din cărți? Glumesc. Ai avut poate multe ocazii să iei contact cu românii din diasporă, atunci când ai călătorit…
TM: N-am avut prea des ocazia să mă învârt printre grupuri de români din străinătate. Poate cel mai bine i-am cunoscut pe cei din Israel, care mi s-au părut foarte în regulă (și ei fiind intelectuali). Ba chiar m-a emoționat capacitatea lor, după destul de mulți ani, de a simți românește. Altfel, netul mi-a oferit ocazia să întâlnesc prieteni vechi, plecați demult, și am reușit să reluăm legătura, ca și când n-ar fi fost întreruptă atâta vreme. Nu degeaba am fost prieteni, zic. Ba chiar observ că îmi fac prieteni noi, tu fiind un exemplu. Una peste alta constat că plecarea definitivă a unora nu introduce între mine și ei incompatibilități suplimentare. Dacă ele apar, înseamnă că ele au existat dintotdeauna și n-am știut noi.
AN: Mă bucur că ai descoperit asta! Pentru că ai pomenit de intelectualii din diasporă, spune-mi te rog, cum explici ceea ce ai scris, cum că în general, intelectualii care părăsesc România sunt deciși să nu se mai întoarcă vreodată, în timp ce oamenii simpli, din popor, cum se spune, își plănuiesc reîntoarcerea definitivă atunci când pleacă?
TM: Presupun că majoritatea intelectualilor care emigrează, și înainte, dar și acum, nu o fac din motive preponderent economice. Ceea ce pe ei îi dezamăgește aici este incoerența instituțională care îi împiedică să se realizeze; realizare atât profesională cât și materială onestă. Cei care nu-și fac scrupule morale de regulă nu pleacă, pentru că aici te poți îmbogăți mai ușor, furând. Cred că ăsta este principalul motiv al protestului românilor din diasporă.
AN: Protest care poate modifică o anume imagine a unora despre diasporă. Unii dintre cei din țară spun despre românii plecați că ei nici nu stiu, nici nu pricep și că lor nici nu le prea pasă de ce se-ntâmplă prin țară; dar că din timp în timp le place să imbrace iie, și se distrează, amăgindu-se că-s patrioți, solidari cu partea bună a baricadei protestatare și mereu nemulțumite. Eu știu bine că imaginea aceasta este falsă. O probează zilelea acestea miile de români din diasporă, care și-au făcut curaj, și-au lăsat confortul, concediile și tările adoptive, și au venit la București pentru că nu au încetat să creadă în schimbare, să aibă convingerea că se poate să fie bine și în România, ca și afară.
De altfel, tu o spui mai frumos ca mine, în ultimul paragraf al eseului:
„..Dincolo de statistici și analize despre straturi și clase sociale ne aflăm noi, cei pentru care lumea începe din locul unde ne-am născut, cel pe care îl vedem cu inima, și a cărui soartă nu ne este indiferentă”.
Diaspora, așa cum o văd eu, este o mașină care merge cu două viteze. Sunt aceia care lucrează în străinătate și adună bani să-și termine casa pe jumătate ridicată in România, unde vor trăi ulterior, și alții ca mine, care-au prins rădăcini în alte pământuri, ai căror copii sunt prima generație pe acele pământuri noi. Dar efortul de adaptare la o nouă țară, îl văd același pentru ambele categorii.
TM: Poate că tu știi mai bine dacă există unele trăsături de caracter care te ajută să te rupi și să te adaptezi în societăți străine…
AN: Eu asociez fenomenul imigrației cu selecția naturală. Deformație profesională. Așa cum tu ai asociat emigrația cu o călătorie. („Dar ce călătorie!”, scrii tu). Sau mai bine, cum asociezi în carte civilizația cu o structură comunicantă funcțional bazată pe straturi, fiindcă ești arhitect.
Unii nu pot face față acestui efort. Altora imigrația li se potrivește. Nu știu cum să descriu trăsăturile acestora din urmă. Imbold de a încerca experiențe noi, multă stimă de sine, curajul de a-și asuma riscuri fără a avea angoase, nevoie de independență, rezistență la izolare, lipici social. Dar ce spun eu? Adaptarea depinde și de familia care te-a urmat, de oamenii pe care ai norocul să-i găsești, dar mai cu seamă de cât de bine știi să faci ceea ce faci și cât de multă nevoie este de ceea ce știi să faci. Adică să fii „bun la export” . Încă de pe când trăiam în țară auzeam spunându-se ca „ne-au plecat creierele dincolo”; erau și bancuri pe tema asta. Dar asta n-a înseamnat niciodată că în țară s-au terminat oamenii de valoare, ori că de plecat n-au plecat și lichele. Soțul meu vorbește de „Distileria Românească”, pentru că vede diaspora ca pe un fel de puzzle format din milioane de bucățele fugite din distileriile naționale ale profesionalismului și imposturii, ale frumosului și abjectului, pe categorii: ingineri, doctori, muncitori foarte calificați, IT-ști competenți, muncitori necalificați-dar-buni-la-toate, hoți de buzunare dintre cei mai îndemânatici, femei de stradă dintre cele mai frumoase, hackeri și așa mai departe…
TM: Formula „ Diaspora, o Românie distilată” mi se pare potrivită, dar ea s-ar aplica mai bine noilor imigrați. Apoi unii, căpătând vechime, nu mai înțeleg ce se întâmplă acasă, și se cantonează într-un protocronism penibil. Poate de dor, dar tot penibil. Tot ce-am spus aici sunt însă generalități.
AN: Trebuie să fie trist de tot atunci când reîntors definitiv în țară, după o viață petrecută printre străini, să ajungi la concluzia că în final plătești emigrarea cu ne-mai-potrivirea cu ai tăi.
TM: Despre cei întorși nu se poate vorbi la grămadă. Prima distincție ar fi cea pe care deja am făcut-o și explicat-o. Cea dintre oamenii simpli și intelectuali. Și intelectualii întorși sunt de mai multe feluri: cei care n-au reușit, cei sfâșiați de dor, optimiștii incurabili care speră să mai poată face ceva. În sfârșit, cei care s-au pensionat, și vor să-și petreacă acasă ultimii ani. Cum sunt priviți? În general cu o combinație de invidie și iritare.
AN: Citez din cartea ta: „…invidia și acreala noilor-vechi concetățeni, mai dispuși să amendeze din capul locului ieșirea din rând, decât să o înțeleagă.”
Apropo de această invidie, îmi aduc aminte că atunci când locuiam în țară, acceptam ca „mai bun” tot ce venea din străinătate sau se afla acolo, însă pentru românii plecați „în bejenie” aveam o inexplicabilă rezervă, ba chiar mă intimidau și nu mi-ar fi plăcut să-i contactez în nici un fel. Să fi fost oare cultura comunistă în care crescusem, ori poate influența celor din jur care vorbeau despre fericiții care scăpaseră la detergenții parfumați, cu acea undă de dispreț, care adesea se asociază invidiei și ignoranței? Poate că și una, și alta.
Iată cum acest eseu este și o pledoarie a unui român de acasă pentru înțelegere între toți cei de același neam, mai ales zilele acestea, când mulți dintre cei plecați au arătat că România mai este încă și țara lor.
Tudor, mulțumesc mult pentru amabilitatea de a accepta aceast dialog pe marginea unui eseu de-al tău!
TM: Ai vorbit despre preocupările tale (ale voastre) și mă bucur că ai găsit în cele scrise de mine un reper. Ceva de genul ăsta am și intenționat să fie cartea, pentru cei care o citesc.
AN: Noi, pribegii, avem nevoie de repere cum este acesta, ca să simțim că putem să ne manifestăm împreună cu cei de acasă. Dovadă și acest articol.
(fotografii preluate de pe EuropaFm.ro și Fanatik.ro)
