Cine râde la urmă râde mai bine? – top 5 filme bazate pe comedii celebre

Pentru că în ultimul timp m-am tot lovit de pesimismul unora, de depresia altora, dar și de lupta asta de zi cu zi pe care trebuie să o ducem cu toții, am hotărât să schimb macazul lecturilor și al vizionărilor filmelor spre o zonă mai luminoasă și mai lipsită de griji. Așa că am purces în lumea marilor comedii, spre a mă întâlni cu titluri mai mult sau mai puțin cunoscute. Și dintre toate acestea, am ales pentru delectarea voastră și a mea 5 filme bazate pe comedii celebre ale unor mai mari sau mai mici dramaturgi din literatura universală. Așadar, lăsați grijile la o parte și poftiți la descrețirea frunților!

1. Avarul (1980), bazat pe comedia cu același titlu de Jean Baptiste Poquelin, zis Molière

Regia: Louis de Funès și Jean Girault; distribuția: Louis de Funès, Franck Cabot-David, Hervé Bellon, Georges Audoubert, Claude Gensac, Michel Galabru, Anne Caudry etc.

Una dintre cele mai importante comedii ale literaturii universale, o piatră de temelie a teatrului francez și internațional, L’Avare (Avarul) al lui Molière prezintă poate cel mai bine o tipologie umană atât de răspândită mereu și oriunde – omul pentru care banul este mai presus de orice, chiar și mai presus decât viața și fericirea propriilor copii. Louis de Funès, unul din simbolurile filmelor de comedie franceze, a fost extrem de inspirat să aleagă această piesă a domnului Poquelin spre a se pune pe sine și restul distribuției în valoare. Căci în urma ecranizării acestui titlu, a reieșit un film foarte interesant, amestecând o teatralitate excesivă, dar nederanjantă (ne amintim de secvența celebră, poate, a descrierii obiectelor din casa lui Harpagon, prezentate în parte pe o scenă de teatru renascentist) cu cadre cinematografice rafinate și cu unghiuri pe care iubitorii filmelor lui de Funès le cunosc deja – unghiuri ce i-au pus întotdeauna în valoare expresivitatea și grimasele actorului francez. Evident, Harpagon este dezvăluit publicului într-o interpretare de zile mari, tipică protagonistului și regizorului, în același timp – da, Louis de Funès semnează și regia acestei pelicule și o face chiar foarte bine, scoțând în evidență prin imagini trăsăturile de caracter ale tuturor personajelor. Memorabili sunt și cei doi eterni parteneri de comedie ai actorului, Claude Gensac și Michel Galabru. Prima strălucește în dificilul rol de compoziție al Frosinei, pețitoarea care-și bagă nasul peste tot, creând un rol de pus în galeria marilor roluri de film și teatru. Al doilea partener menționat dă viață în binecunoscutu-i mod ușor grobian, dar nelipsit de farmec, lui Maître Jacques (deopotrivă bucătar și vizitiu al familiei), aducând aminte oarecum de marele său rol din seria Jandarmului. Adunând toate aceste caracteristici și punându-le în față nu poți să rămâi decât cu un zâmbet (amar, ce-i drept) și cu câteva învățături pe care doar monsieur de Molière putea să ni le dea atât de grațios și pe care maestrul de Funès le putea reproduce cu asemenea talent.

2. Pygmalion (1938), bazat pe comedia cu același nume de G.B. Shaw

Regie: Anthony Asquith și Leslie Howard; scenariu original și replici: G.B. Shaw; distribuție: Lesley Howard, Wendy Hiller, Wilfrid Lawson, Marie Lohr, Jean Cadell, David Tree, Scott Sunderland

O vizionare nouă a unei pelicule clasice nu poate decât să aducă bucurie, cu atât mai mult cu cât vorbim de cunoscuta comedie a lui George Bernard Shaw, Pygmalion. Iar când scenariul filmului este semnat chiar de autorul piesei de teatru, este clar că avem de-a face cu o mică bijuterie cinematografică. Să mai adaug, oare, ca protagonistul acestui film realizat în 1938 este elegantul și rafinatul Leslie Howard, acest gentleman al Hollywood-ului (extrem de subapreciat și trecut cu vederea, în afară de rolul din Gone With the Wind) și care este și co-semnatar al regiei la Pygmalion?! Și ce rol de zile mari ne este oferit prin interpretarea foarte atentă la detalii, creată cu multă rigurozitate și dezvăluind alte fațete, mai puțin cunoscute, ale artistului britanic. Ne întâlnim cu un Profesor Henry Higgins puțin diferit de figura scorțoasă promovată de Rex Harrison în My Fair Lady. Higgins-ul lui Howard este un melanj reușit de aristocrație, lipsă de maniere și de considerație, de misoginism, mizantropie și iubire ascunsă. Un paradox pe două picioare, căruia actorul îi conferă o aură specială, caracteristică stilului său de joc. Alături de Leslie Howard, o putem admira pe una din cele mai apreciate actrițe de teatru și film ale momentului respectiv, Wendy Hiller. Nefiind la singura întâlnire cu ea într-un rol de Bernard Shaw, am putut observa asemănări între Eliza ei și Barbara Undershaft din Maiorul Barbara, o altă peliculă inspirată de o comedie a dramaturgului irlandez. Cu toate că nu mă pot desprinde de imaginea inconfundabilă a lui Audrey Hepburn în Eliza Doolitle, nici Wendy Hiller nu este de lepădat (cu toate că îi lipsește acea eleganță, acel rafinament, atât de naturale la Hepburn). Nu pot să-l uit nici pe Wilfrid Lawson, în minunatul rol al lui Alfred P. Doolittle, tatăl-gunoier al Elizei, un actor tipic pentru roluri de cockney (personaje cu o educație precară, vorbind în slang-ul de tip cockney, din suburbiile Londrei). Aerul său underground și, totodată, dicția impecabilă de cockney fac din creația sa una memorabilă. Așadar, dacă doriți să pătrundeți în adevărata Londră a începutului de secol XX alături de locuitorii săi, dar și dacă vă doriți să râdeți cu un ochi și cu celălalt să lăcrimați, nu ocoliți Pygmalion.

3. Le dîner de cons (1998), bazat pe comedia lui Francis Veber

Regie: Francis Veber; distribuție: Thierry Lhermitte, Jacques Villeret, Francis Huster, Catherine Frot

Poate una din cele mai cunoscute și apreciate comedii franceze contemporane, Le dîner de cons (Dineu cu proști) este un exemplu perfect al dramaturgiei umoristice actuale. Împrumutând, desigur, calambururi și metode comice din marile piese de teatru ale conaționalilor săi, Francis Veber reușește să prezinte publicului câteva tipologii de oameni ai prezentului. Chiar dacă românii poate cunosc cel mai bine varianta pusă în scenă de Ion Caramitru, avându-l în distribuție pe acesta, alături de Horațiu Mălăele, recomand să nu fie ocolit nici filmul din 1998, realizat chiar de dramaturg (care este, așa cum nu mulți știu, și un excelent regizor de film). Thierry Lhermitte și Jacques Villeret formează un cuplu comic de excepție, dar având, totuși, acea notă fină de ironie, de auto-ironie și de amărăciune. De altfel, privind filmul nu am putut să nu mă gândesc la mari actori de comedie și realizările lor, precum Chaplin, Buster Keaton sau Fernandel, căci ca și la ei, și în comedia lui Veber rămâne acea dâră de tristețe în urma hohotelor de râs. Cu toate gagurile, cu toate răsturnările de situație, cei doi actori și personajele lor ascund adevărate drame personale – căci cum altfel ar funcționa comedia, dacă nu ar exista aceste părți zguduitoare din spate?! În plus, o apariție scurtă, dar fermecătoare, ca de obicei, o are și Catherine Frot, una din actrițele cameleonice și foarte talentate din zona cinematografică franceză. În micul rol al lui Marlene, Frot realizează o mică dantelărie tragi-comic, subliniind încă și mai mult problematica socială și personală a celor două personaje principale. Iată, așadar, încă un exemplu de film care vă va oferi o oră și jumătate de zâmbete, asezonate cu gânduri legate de propria persoană și care vă va lăsa cu întrebarea deschisă: „Oare nu ar trebui să ne gândim de două ori înainte de a pune etichete celor din jurul nostru?” – o întrebare atât de necesară astăzi, în plină pandemie.

4. Oscar (1967), bazat pe comedia cu același nume de Claude Magnier

Regie: Édouard Molinaro; distribuție: Louis de Funès, Claude Riche, Claude Gensac, Mario David, Germaine Delbat etc.

Din nou comedie franceză. Și, astfel evident, Louis de Funès encore une fois! Căci cine altul a mai știut să stârnească hohote de râs în cinematografia franceză?! Sigur, există Fernandel, însă tipul de umor al celor doi diferă ca de la cer la pământ. În timp ce acesta din urmă avea un stil de joc mai rafinat, cu o puternică urmă de melancolie, de Funès era o tipologie de actor-locomotivă, mult mai efervescent și cu un umor oarecum mai grosier (fără, însă, a cădea în vulgar și ieftin). Iar filmul lui Molinaro din 1967 nu face altceva decât să scoată la iveală talentul exploziv al comicului francez, permițându-i un joc caleidoscopic, în care privitorul descoperă nenumărate fațete, care mai de care mai interesant. În plus, se alătură lui un alt nume răsunător al cinematografiei franceze, Claude Rich (pe care românii îl știu, poate, din ecranizarea piesei lui Mihail Sebastian, Steaua fără nume, în care Rich l-a interpretat pe profesorul Miroiu). De neuitat este scena de început din Oscar, în care cei doi actori sus-menționați susțin un dialog de o virtuozitate a replicilor ce amintește de ariile din operele bufe italiene. Este cu adevărat o demonstrație a talentului actoricesc ce parcă aparține exclusiv companiei La Comédie Française, întemeiate de Molière. De altfel, întreg filmul și scenariu par desprinse din piesele lui Poquelin, mai ales intriga principală, cu toate calambururile și răsturnările de situație caracteristice. Să nu uităm, totuși că totul se inspiră din ceea ce a fost mai înainte, fără a crea prejudicii de valoare și imagine ale operelor precursoare. Oscar, doamnelor și domnilor – o comedie fără mari pretenții, fără o morală precisă, dar cu multe hohote de râs binemeritate, mai ales în această perioadă.

5. Indiscreet (1958), bazat pe comedia „Kind Sir” de Norman Krasna

Regie: Stanley Donen; distribuție: Ingrid Bergman, Cary Grant, Cecil Parker, Phyllis Calvert

Nu puteam să închei un top de 5 comedii fără să includ unul din cele mai fermecătoare filme clasice – Indiscreet – o fascinantă poveste de dragoste, ce-i are în distribuție pe doi dintre actorii mei preferați ai acelei perioade: Ingrid Bergman și Cary Grant. Un text rafinat, o comedie de situație, cu asezonare de romantism din prea-plin, Indiscreet se dovedește a fi un tip de film care poate nu mai satisface orice gust exigent pentru cinematografie, dar care cu siguranță rămâne în sufletul și în gândurile privitorilor pentru ceva timp. Nici nu are cum să se întâmple altfel – cadrul poveștii este Londra anilor `50, cu farmecul ei aparte, iar cei doi protagoniști se aflau la apogeul carierelor lor. Cu toate că mulți o cunoaștem pe Ingrid Bergman ca fiind o excelentă actriță de dramă și chiar tragedie, iată că nici tipul de rol din filmul lui Donen nu îi este străin – de altfel, va relua această tipologie ceva mai târziu, în celebrul Floarea de cactus. Cary Grant, șarmant ca întotdeauna, își revelează din nou abilitățile de seducător, reușind să capteze privirea spectatorului printr-un stil de joc foarte calm, foarte așezat și, totuși, foarte atrăgător, având acel je-ne-sais-quoi tipic lui. Povestea nu prezintă piedici de înțelegere, este o aventură romantică tratată cu ușurință (dacă nu chiar cu superficialitate, pe alocuri), dar nu va dezamăgi pe niciun privitor care dorește doar să aibă parte de o oră și jumătate de bună dispoziție în dulcele stil clasic.

(Surse foto: www.imdb.com, www.themoviedb.org, http://www.boxofficestory.com, www.pri.org)