Acum ceva vreme, o altă zi de februarie îmi ieşea în cale, purtându-mă pe tărâmul unei poveşti menite să îmi scalde în lumină ochii minţii şi ai inimii. Dar între timp, se mai făcea că dansul rafinat al semnelor negre încrustate pe pagini albe părea să se lase scufundat într-un balet macabru, care arunca firavele fire de nisip ale clepsidrei în oceanul adânc al morţii. Şi aşa se face că, până astăzi, zborul timpului s-a lăsat umbrit aproape în totalitate de zvonurile unui război aducător de crunte suferinţe, în faţa căruia cu toţii suntem tentaţi adesea să tresărim cu teamă, acaparaţi fiind de ştirile dominate de senzaţional care, nu de puţine ori, tindeau să îşi piardă veridicitatea. Rând pe rând, Vladimir, Volodimir şi alţi protagonişti ai actualei lumi considerate civilizate s-au declarat cuceritori ai ficărui colţ din bucăţelele noastre de univers, întrecându-se în declaraţii profund guvernate de o neobosită sete pentru putere.
Dar ca în orice poveste care se respectă, căutând cu statornicie calea către un deznodământ senin, tot poveştile au fost cele care şi-au împletit razele de lumină cu aburul ameninţător, dezvăluindu-ne, dintre foşnetul paginilor, o taină de mare preţ. Multe dintre ele s-au plăsmuit printre schijele unor alte conflicte politice mai mult sau mai puţin implacabile. Dar ceea ce răzbate dincolo de glasurile asurzitoare ale avioanelor şi maşinilor de luptă este ecoul pătrunzător al vocii unui mesager. Mai mult sau mai puţin contemporan cu noi, el ne reaminteşte că, la vremea rânduită, fiecare dintre acele insuportabile grămezi de suferinţe şi lacrimi s-a împlinit, la vremea ei, într-un deznodămând plin de lumină, sfidând orice formă de violenţă şi neadevăr, în numele Binelui purtător de pace, frumos, inocenţă şi speranţă.
1. Limba lui Hristos (Adrian Lesenciuc, Editura Corint, 2024)
Nu de puţine ori, la graniţa dintre adevărurile de necontestat ale istoriei şi tainele poveştii, rugăciunea renaşte în şi dincolo de noi, ca semn al comuniunii indestructibile dintre om şi Dumnezeu, iar mai apoi ca o barieră de lumină, ieşită în faţa unei lumi subjugate de noianul zgomotelor sfâşietoare care traversează, neîncetat, istoria. Călăuziţi fiind pe firul ei, ne va fi dat, fără îndoială, să înţelegem că un oarecare astăzi este menit să rescrie toate acele zile de ieri în care lumea părea că se împarte în două.
Cu nostalgie, un oarecare Eu rătăceşte pe străzile Libanului, în căutarea păcii, a liniştii şi a inocenţei scufundate în neantul însângerat al războiului. Iar atunci când calea lui se împleteşte cu cea a lui Adel, un alt locuitor al aceluiaşi tărâm aflat sub straja ameninţării nevăzute, soluţia pare să fie una singură: aceea de a redeveni cruciat, pornind pe calea care leagă graiurile lumii de Limba lui Hristos. Căci fiecare pas prin această nouă lume în care simplul gest de a pretinde libertatea a căpătat dimensiunile unui act cu totul nebunesc şi blasfemiator, însăşi cruciada se impune ca orice altă călătorie iniţiatică pe drumul acelui Adevăr care leagă fiecare tresăltare zbuciumată a conştiinţei de glasul Dumnezeului dătător de pace.
Şi aşa se face că din mijlocul unui Orient în care toţi oamenii urează pace celorlalţi, dar unde toţi au cuţitul ascuţit pregătit de crimă, sau arma şi cartuşiera, sau grenadele, sau vesta cu încărcătură explozivă, o voce încărcată de viaţă se face auzită, de dincolo de timpuri şi de graniţe. Prezenţa ei statornică ne aminteşte tuturor că deşi limba lui Hristos fost la rândul ei anihilată de terorişti, ea va dăinui veşnic, scrijelită fiind în inimi şi în cugete cu slovele de aur ale credinţei, nădejdii şi dragostei celei îndelung răbdătoare şi nezdruncinate. Iar pe măsură ce acest grai tainic se va lăsa (re)trezit, întregul arsenal de reguli ale lumii scufundate în vise şi aburi, ale acestui joc de râsu’plânsu’, înroşit de mult sânge crud şi nevinovat îşi va primi la rândul lui replica binemeritată. Căci dintre de şoaptele şi zgomotele timpurilor, chiar şi cele mai adânci încăperi ale unui sine rătăcit, poate pentru totdeauna, prin oceanul adânc al grijilor şi iluziilor, tresar atunci când, într-o altă lume, ascunsă privirii, o altă luptă începe a se purta, pe calea credinţei, în numele salvării acelui firicel de lumină şi dragoste plăsmuit din legătura tainică a omului cu Dumnezeu.
2. Cele nouă femei de la Ravensbrück (Gwen Strauss, Editura Humanitas Fiction, 2023)
Încă din cele mai vechi timpuri, ni s-a demonstrat, cu siguranţă, faptul că numeroase crâmpeie din istoria adevărată şi-au aflat un loc de mare cinste în rândul acelor poveşti pe cât de fascinante, pe atât de puternic încrustate în memoria noastră cu slove de lumină şi de sânge. Pe de o parte, ele s-au scris și spus prin intermediul unui noian de legende, cărora nu le putem demonstra veridicitatea, dar prin care descoperim, cu nesfârşită uimire, că multe dintre personalităţile unor vremuri îndepărtate vor să ni se înfăţişeze ca personaje ale unei lumi aflate sub semnul luptei permanente dintre bine şi rău.
La polul relativ opus, se află tot atât de numeroase pagini importante ale trecutului care ne confirmă, fără putinţă de tăgadă, că în destinul fiecărui om dăinuie, pentru totdeauna, schije ale unui război nemilos care, deși pare că a fost odată, a răpit dreptul omului la viață, fără vreun prealabil drept la replică și a lăsat în urmă numeroase victime colaterale, rămase tot atât de încremenite şi neputincioase în faţa suferinţelor şi a morţii.
Şi aşa se face că, pătrunzând cu privirea de cealaltă parte a barierei unei prime coperţi pictate în culorile sumbre ale războiului purtător de suferinţă, vom observa că fiecare dintre personajele acestei noi poveşti pline de taine şi importante adevături tinde să se impună drept purtătoare ale unui destin tragic, menit să se deruleze asemenea oricărui alt obsedant şi implacabil marş al timpului scufundat în moarte. Rând pe rând, multe acele dintre relatări care ni se vor părea, adesea, greu de parcurs, dată fiind permanenta întrepătrundere a ficţiunii captivante cu datele seci înscrise în diverse documente de arhivă, se vor împleti cu o lecţie preţioasă. Căci ceea ce se desprinde din toate aceste poveşti care, la vremea lor, s-au citit, iar mai apoi s-au adăugat celorlalte partenere de pe un raft oarecare, este o prietenie menită să rămână încrustată în conştiinţele noastre, asemenea oricărui alt strigăt răsunător şi plin de biruinţă. Alegând să păşească mereu umăr la umăr în neobositul carusel al vieţii şi al morţii, Cele nouă femei de la Ravensbrück au regăsit împreună drumul spre adevărata libertate, sfidând fără teamă prejudecăţile reci şi privirile neîncrezătoare ale celor situaţi în diverse alte tribune din aceeaşi arenă ale unei istorii adesea neiubitoare de linişte şi viaţă.
3. Pianistul (Władysław Szpilman, Editura Humanitas Fiction, 2019)
Dincolo de o serie de relatări desprinse parcă din universul atâtor scrieri ficţionale ancorate în cavalcada celui de-al Doilea Război Mondial, romanul Pianistul pune în lumină o poveste adevărată: aceea a lui Władysław Szpilman, pianist, compozitor cu origini evreieşti şi figură activă a vieţii culturale poloneze, „un om în care sălăşluia muzica” şi care şi-a scris memoriile „nu atât cu gândul la cititori, ci pentru a-şi depăşi traumele trăite în anii războiului, pentru a-şi curăţa mintea şi inima, pentru a putea trăi o nouă viaţă”.
În tumultul asociat venirii Războiului, când fiecare secundă părea să fie subrdonată unei permanente lupte interioare amplifcată de de luni întregi de solitaritate printre ruinele Varşoviei distruse, muzica tinde să supravieţuiască, vacarmul tunurilor germane fiind parcă îmblânzit de sonorităţile „frumoase şi duioase” ale Concertului pentru pian în do minor de Rachmaninov, opus menit parcă să anunţe o catrastofă: traptat, sunetele pianului au lăsat loc pe deplin zgomotului bombelor, exploziilor şi avioanelor în picaj, totul culminând cu o transformare a Varşoviei într-un oraş care a încetat, parcă, să mai existe.
În acest context, memoriile lui Szpilman reflectă cu precădere momente profund impregnate de atrocităţile de ordin socio-politic şi trăiri pe care artistul, înzestrat cu o putere ieşită din sfera omenească de a depăşi toate aceste experienţe cutremurătoare, le va pune în acelaşi timp sub semnul unei palide speranţe. Şi aşa se face că, în ritm cu firul sinuos al acţiunii, vibraţiile şi ritmurile muzicii au fost cele care, asemenea altor formule magice vindecătoare, i-au redat Pianistului şansa de a lepăda veşmântul de victimă şi a redeveni luptător, purtător al acelei mantii ţesute cu firele de lumină ale speranţei şi binelui – arme de mare preţ în faţa unor vremuri care tindeau să „preschimbe inimile în piatră”.
4. Dincolo de sârma ghimpată (James D. Shipman, Editura Humanitas Fiction, 2024)
Poate mai mult ca niciodată, din dorinţa de a reconstitui acele timpuri îndepărate şi deopotrivă condamnate la o iminentă repetare, literatura zilelor noastre ne pune înainte titluri profund ancorate în dramele secolului trecut, când tihna lumii s-a cutremurat în faţa zgomotelor Războaielor Mondiale, pe care marile minţi aflate la putere le vedeau ca pe soluţiile optime ale restaurării sociale, ca pe o cale a progresului şi a prosperităţii, dar care s-au transformat, inevitabil, în teatre vii, înţesate de interminabile scene ale haosului şi durerii.
Şi aşa se face că o serie de personaje fictive sunt ridicate acum la rangul de masageri ai unui destin tragic, menit să se deruleze asemenea oricărui alt obsedant şi implacabil marş al timpului scufundat în moarte. Povestea celor ce au fost doată Anna şi Jakub se scrie, astfel, la fel ca multe dintre cele dăltuite cu litere de sânge în „cartea de aur a istoriei”, acolo unde, însă „aurul” devine adesea prizonier al unui dans macabru, menit să prindă în mreje fiecare pas şi tresărire de gând. Iar prin aceşti martori vii ai unui timp rămas parcă blocat în sângerosul octombrie al anului 1944, un strigăt răsunător al biruinţei se desprinde asemenea oricărui alt ecou ieşit în calea noastră dintr-un trecut condamnat la o permanentă resuscitare. La început, el pare a se plăsmui asemenea unui stih alinător de rugăciune închinată tuturor celor care, pierduţi printre norii de fum, nu încetează a-şi întoarce privirea spre cei rămaşi. Iar mai apoi, sub blânda lui strajă, fiecare crâmpei de poveste se vor dezvălui asemenea unor invitaţii care, pe măsură ce se lasă deschise, ne transformă pe fiecare în confidenţi fideli ai celor care, protagonişti pe scena dezastrului, au ştiut să preschimbe fiecare lacrimă şi rugăciune deznădăjduită care veghea nopțile din Auschwitz într-un imn răsunător al dragostei şi al speranţei.
5. Insula copiilor pierduţi (Mira Lobe, Editura Paralela 45, 2021)
Într-o vreme umbrită adesea de ipoteze şi prejudecăţi, mai mult sau mai puţin exagerate, privind soarta lumii şi implicit viitorul copiilor, literatura dedicată lor continuă să fie pusă la loc de mare cinste, nu doar pentru că personalitatea omului de mâine este intuită prin apelul la cărţile pe care micuţul de astăzi le citeşte, ci mai ales pentru că aceleaşi cărţi, cu sau fără poze, ascund în ele nenumărate basme şi fapte ale trecutului, transformate în nebănuite lecţii de viaţă. Dintre acestea, Insula copiilor pierduţi, pare să vestească pe fiecare cititor în parte că a venit momentul unei noi călătorii, chiar dacă timpul destinat vacanţei adevărate şi minuţios planificate se lasă încă aşteptat. Şi asftel, când nici nu am prins bine de veste, în faţa noastră se deschid porţile către un tărâm aparent cunoscut, guvernat de agitaţia omenirii în faţa războiului.
Rând pe rând, fiecare dintre paginile cărţii ne poartă prin aventura surprinzătoare prin care trec unsprezece copii, rătăciţi pe o insulă necunoscută, desprinsă parcă din acele misterioase tărâmuri explorate de eroii nemuritori ai lui Jules Verne. Aici, la fel ca în orice altă lume de basm, la fel ca pe vechea insulă pustie pe care trăia Robinson Crusoe, totul se dovedeşte a fi posibil, pentru că, în timp ce culeg nuci de cocos, vânează, pescuiesc şi îşi construiesc diverse adăposturi, mâinile şi glasurile aventurierilor curajoşi se împreunează adesea într-un nou cântec al bucuriei. Pătrunzând în tainele lui, înţelegem, fără îndoială că, în orice vreme, de război deschis sau de luptă cu propriile gânduri, trebuie să învăţăm să privim cu seninătate şi curaj lumea înconjurătoare şi posibilele ei pericole, învăţând să transformăm fiecare picătură de rău într-un izvor nesecat al unui bine veşnic străjuit de frumuseţe şi înţelepciune.
(Surse imagini: https://www.libris.ro/, https://www.facebook.com/humanitas.fiction, https://www.facebook.com/corint.editura.)
