Editorii Filme-cărți.ro s-au adunat zilele acestea și au împărtășit cititorilor ce au văzut și ce au citit mai bun în 2022. Iată cele mai bune cărți citite anul trecut:
Hristina Frangos:
Să fac un top de trei cărți este întotdeauna foarte greu. Uneori este chiar imposibil. Dacă am citit 80 de cărți și mi-au plăcut jumate dintre ele, tot mă aflu în posesia unui număr mare, 40 fiind o mulțime în care m-aș împotmoli. Nici 20 nu e o cifră lesne de împărțit, mai ales pentru că multe cărți sunt atât de profund diferite între ele, încât să le măsor cu aceeași unitate de măsură ar fi o injustețe. E posibil ca dificultatea mea să dezvăluie și că n-am avut nicio lectură categoric detașată de restul, una, sau doua, sau trei care să se separe de la sine, să se desprindă din pluton ca uleiul de apă. Impasul meu e însă cu atât mai accentuat. Așa că o să trișez. O să ignor cerința precum o oaie neagră. O să vă las pe voi să faceți ce top doriți, din toate cele amintite aici. Nu unul, ci chiar mai multe. Cea mai bună scuză și apărare a mea este aceasta: orice clasament o să iasă n-o să fie decât unul pe care l-as fi putut face chiar eu.
Între cărțile greu de clasificat datorită formei lor, acelea care sunt și roman, și eseu, și autobiografie, se întâmplă ca anul acesta să fi citit câteva remarcabile. „Orașul solitar”, de Olivia Laing, „Bartleby&Co” de Enrique Vila-Matas, „U de la Uliu” de Helen Macdonald, „Fizica tristeții” de Gheorghi Gospodinov și chiar „Pasiune simplă. Confesiunea adolescentei” de Annie Ernaux, toate cărți foarte profunde în care autorii se dezvăluie fără să scrie doar, pur și simplu, despre ei, ci așezându-se în niște monturi elaborate, în structuri literare care adună și contopesc lumi conexe, alte personalități culturale, fracțiuni din istorie, artă vizuală ori mitologie. Toate sunt în categoria cocteilurilor rafinate care se degusta încet pentru că buchetul lor complex te așează la răspântia mai multor universuri conectate. Doliu, traumă, artă, literatură, feminism, cultură LGBTQ, confesiune și minunată reconstrucție interioara, toate fac ca aceste cinci cărți sa poată sta în orice fel de clasament.
Între cărțile șocante, cărțile a căror citire seamănă cu accidentele violente, cele care te reconfigureaza măcar la o graniță a ta, fie și una îndepărtată, se aliniază „Sezonul uraganelor” de Fernanda Melchor, „Dezumanizat” de Osamu Dazai, „Neliniștea serii” de Marieke Lucas, Rijneveld, „Pornographia” de Jean-Baptiste Del Amo, fiecare fiind o carte care reprezintă un atentat la norma firească, un levier care forțează o ușă, o limită depășită brutal. Dacă exista un canon al pudorii, al sfințeniei, al candorii, el trebuie abandonat la ușa acestor cărți. Pe toate le-am considerat experiențe literare care m-au făcut un cititor mai puțin rigid, mai dispus sa cedez teritoriu neconvenționalului și să accept că estetica urâtului se ține, de cele mai multe ori, strâns de mână cu abolirea moralei. Toate au, însă, în fibra lor mai mult decât simpla dorință de a șoca, sau chiar oripila, ele fiind produse literare cu o reala consistență.
Între cărțile clasice, fie că sunt la prima citire sau nu, se ridică de jos cu ușurință următoarele cărți, exact ca niște oameni vii dintre siluetele de plastic. „Marele Gatsby” de Scott Fitzgerald, „1984” de George Orwell, „Portretul lui Dorian Gray” de Oscar Wilde si „Pedro Paramo” de Juan Rulfo. Toate sunt ca niște borne, niște pietre de hotar, fiecare este mult mai mult decât se percepe la întâia lectură, fiecare se cere citita în stadii diferite ale existentei noastre, fiecare conține una dintre marile lecții pe care un om trebuie să le învețe în decursul vieții lui.
Nu cred că aș omite nici o categorie de cititor, de la 12 ani în sus, atunci când aș așeza pe lista cărților esențiale despre holocaust pe următoarele trei, toate citite anul acesta, da, atât de târziu pentru mine, dar niciodată prea târziu pentru nimeni. „Jurnalul Annei Frank”, Integrala „Maus” de Art Spiegellman si „Noaptea” de Elie Wiesel. Cutremurătoare în simplitatea lor, devastatoare pentru noțiunea de umanitate, cele trei sunt cărțile abecedar pentru a înțelege oroarea nazistă a celui de-al doilea război mondial.
Există pentru mine categoria cărților totale, a cărților atât de ample, de întinse în cele trei dimensiuni încât sunt ele singure un fel de lumi sofisticate în care te poți pierde zile întregi. Sunt cărțile cu planuri multiple, cele care te provoacă ca cititor, cele în care nivelul de dificultate se ridică, dar care rămân romane, literatură, lumi cu totul ficționale. Nu sunt mulți scriitori capabili să țină în mâini aceste universuri fără să le deșire, fără să le crape, fără să le deformeze sau să le piardă sensul. Anul asta mi-a fost dat să mă întâlnesc cu patru. „Confiteor” de Jaume Cabre, „Abraxas” de Bogdan Alexandru Stanescu, „Șotron” de Julio Cortázar si „Radacina de bucsau” de Ovidiu Nimigean. Toate au fost niște minunate provocări, cărți în care am putut să-mi fac casă, cărți care m-au luat de soție, cărți în care m-am întâlnit cu mine dar și cu ceea ce nu pot fi vreodată. Rădăcina de bucsau are doar 30 de pagini lipsa, cu ele ar fi atins și ea 500 de pagini sau mai mult, la fel ca celelalte trei. Sunt așadar cărți lungi, întinse, niște camere de rezonanță ample. În ele răsună istoria mare, istoria mică, intimă, uneori intercalate și întrepătrunse, omul și umanitatea se vede în diferite oglinzi, în diferite momente. Geniul lui Cortazar este amețitor în cartea lui labirintică, pe care o poți citi la nesfârșit sărind din capitol în capitol. Vortexurile lui culturale te pot trimite în orice direcție. Acrobația ideilor și nesfârșitele divagări fac din carte un drum fără limite și fără margini, ești în miezul ei indiferent în ce parte te îndrepți. Cabre compune o poveste bumerang, care călătorește departe dar te găsește mereu, întorcându-se mereu în punctul de plecare, aducându-ți fire din alte povești, din alte timpuri doar pentru a țese in detaliu o tapiserie a răului din lume, dar și o imagine a frumuseții din lume și a reprezentarii ei în artă; o carte a consecințelor, a corespondențelor, a răsfrângerii unui fapt peste timp și a repetării naturii noastre într-o buclă fără sfârșit. BAS bântuie o clădire într-o spirală care începe strâns, apoi își dă drumul, înscris pe o volută care crește în amplitudine odată cu scara ratarii pe care o contemplă cu voluptate, în toata splendoarea ei, secondat de patru povești satelit, niște lumi mai mici dar care sporesc totul, căci nu sunt decât niște ridicări la putere a valorii dintâi. Și Nimigean, în sfârșit, un scriitor cu vârful limbii splendid înmuiat în graiul autentic al omului de rând, strânge spațiul și micșorează siluetele nu pentru a fura ceva din statura cărții, ci pentru a crea făgaș unidirecțional pentru destinul omului, destin care se distileaza în repetate rânduri până la o valoare condensată și atemporală; lasă totuși să crească ceva în jur, anume iminența morții, forma, mirosul și atingerea ei, moartea ca o certitudine între doi oameni ajunși la capete de drum, drumuri prin valea unei lumi bolnave și diforme.
În sfârșit, cele trei lecturi pentru copii, „O amintire de Crăciun” de Truman Capote, „Cine a pus piper in mare?” de Carmen Tiderle și „Vestita invazie a urșilor în Sicilia” de Dino Buzzati, atât de diferite și atât de necesare toate, fiecare hrănind ceva fundamental într-o minte de copil. Întâia pentru infinita ei sensibilitate și frumusețe sufletească, o splendidă poveste despre dragoste, a doua pentru irezistibilul ei haz, pentru joaca din miezul cuvintelor și înțelesului ei niciodată steril, iar a treia pentru a întâlni prețioasa lecție despre dictatură, despre denaturarea bunei intenții și a slăbiciunii naturii umane, atât de coruptibilă, de supusă degradării și viciului, o carte care permite multiple niveluri de înțelegere în funcție de diferitele vârste la care poate fi citită.
Iată mai mult de douăzeci de cărți. Să-mi fie cu iertare. Ar putea fi 7 topuri de trei cărți care de foarte puține ori sunt bătute în cuie, timpul modificându-le mereu. Cu strangere de inimă îmi dau seama ca n-am spus nimic de Shuggie Bain, de Middlesex, de Anomalia, de Cu sânge rece… de Casa veselă. O tragicomedie de familie, de Rămășițele zilei… Într-un fel toate topurile sunt injuste.
Corina Moisei-Dabija:
Este foarte greu să găsești doar trei cărți și doar trei filme care ți-au plăcut de-a lungul unui an, iar în cazul meu e și mai dificil deoarece anterior făcusem deja un clasament, dar iată că am posibilitatea acum să aleg trei cărți care m-au cucerit în acest an.
În ordinea preferințelor, pe primul loc se situează romanul Ioanei Stăncescu, intitulat „Tot ce i-am promis tatălui meu”, apărut în acest an la editura Trei. O poveste sensibilă despre o femeie puternică, un tată dispărut oarecum prematur și multă iubire deloc ușor de înțeles.
A doua carte care mi-a plăcut mult este „La Caracas va fi mereu noapte” de Karina Sainz Borgo, o radiografie a morții și a vieții într-o țară cuprinsă de un război intern. Volumul a fost tradus la Editura Polirom.
Și ultima carte este „Perestroika Boys” de Dinu Guțu, un tablou social foarte bine creionat al Basarabiei de după independență, vremuri foarte complicate pentru oamenii simpli care nu fac compromisuri cu propria conștiință.
Dan Romașcanu:
Am ales pentru această selecție de sfârșit de an trei cărți ale unor scriitori români care trăiesc pe meridiane diferite.
1. Norman Manea – Umbra exilată
Dacă este să judecăm după ‘Umbra exilata’, volumul publicat în 2021 la Editura Polirom în seria de autor Norman Manea, aniversarea vârstei de 85 de ani îl prinde pe scriitor în plină forță creatoare. Cartea aceasta reprezintă, desigur, un fel de sinteză, continuând pe planuri diferite biografiile spirituale ale unor personaje (sau , dacă vreți, ale personajului) din cărți că ‘Întoarcerea huliganului’ sau ‘Despre clovni’ și reluând o parte dintre temele preferate ale scriitorului dezvoltate în volume cum sunt culegerea de dialoguri cu Leon Volovici. În același timp apar și multe elemente tematice noi și este utilizată o formă literară – romanul colaj – care demonstrează că Norman Manea continuă să caute modalitățile cele mai potrivite de a-și deschide lumea interioara și de a-și asocia cititorul cu dilemele și frământările sale. Teme precum dilemele exilului și identitatea evreiască iși găsesc in această carte o abordare inovatoare si profundă.
2. Iulian Ciocan – Clovnul
‘Clovnul’ este al patrulea din cele cinci romane ale sale apărute până acum pe care Iulian Ciocan le publică la Editura Polirom. Scriitorul din Chișinău dedică această carte locuitorilor orașului său natal și în care trăiește și Iașiului, orașul pe care îl iubește cel mai mult din România, după cum mărturisea într-un interviu. Dincolo de afinitatea afectivă, există poate și un subtext, căci cele care se petrec în această carte localizată la Chișinău s-ar putea poate petrece și pe celalalt mal al Prutului. Apărut în anul 2021 acest roman are toate calitățile pentru a-i atrage pe cititori. Este frumos scris, cu umor și cu personaje interesante, este ancorat în realitate dar și îmbibat cu fantezie și cu fantastic.
3. Nichita Danilov – Simfonia mută
Nichita Danilov a împlinit în aceasta primăvară 70 de ani. Nu știu dacă Editura Polirom a intenționat să dea vreun caracter aniversar publicării volumului de nuvele și povestiri ‘Simfonia mută’, apărut în colecția ‘fiction-Ltd’. El reprezintă, cred, un eveniment și în evoluția prozatorului completând precedenta carte, remarcabilul roman ‘Omul din eprubeta’, și o reîntoarcere la un format care fusese neabordat de autor vreme de cam un sfert de deceniu. Plăcerea lecturii unei asemenea cărți este indubitabilă, însă nu este vorba despre o lectură lejeră ci despre una care solicită atenția cititorului inteligent. La fiecare pagină suntem surprinși de întorsături de fraze, de schimbări de ritm și de perspectivă, de salturi mortale între genurile literare. ‘Simfonia mută’ se adaugă unei colecții remarcabile de cărți ale unei personalități literare fascinante și cu fațete multiple.
Victor Alartes:
1. Vremuri grele, de Mario Vargas Llosa, Editura Mumanitas Fiction, 2021, traducere din spaniolă de Marian Mălaicu- Hondrari
Un excelent roman politic, plin de miez și suspans deopotrivă, în care Mario Vargas Llosa își dovedește din nou măiestria inegalabilă. Deși acțiunea, bazată pe fapte reale, se derulează în Guatemala anilor ’50, cartea este extrem de relevantă pentru jocurile de putere din sfera politică și economică a lumii în care trăim.
2. Înfruntare la nivel înalt: Misterul convorbirii telefonice Stalin-Pasternak, de Ismail Kadare, Editura Humanitas Fiction, 2022, traducere din albaneză de Marius Dobrescu.
Un roman profund și tulburător, construit în jurul faimoasei convorbiri telefonice telefonice dintre dictatorul Stalin și scriitorul Pasternak, pe tema arestării poetului Osip Mandelștam. Cartea reprezintă un veritabil eseu pe marginea relației complicate dintre tirani și artiști.
3. Rusia, o ecuație complicată: convorbiri cu Lucian Popescu, de Armand Goșu, ediția a II-a adăugită, Editura Polirom, 2022
O carte de mare actualitate, rod al unei documentări temeinice și al unei expertize profunde în spațiul postsovietic. Resorturile și pericolele unor evoluții geopolitice recente sunt relevate cu multă subtilitate și rigoare analitică.
Ana Maria Cazacu:
3. „Ora fermecată”, de Meghan Cox Gurdon, Editura Humanitas, 2022
Pe vremea când poveştile îmi încântau auzul, simțeam o nestăvilită dorință ca ele să nu se sfârșească prea repede, știind că doar așa mă voi putea bucura din plin de compania celor dragi. Iar pe măsură ce am învăţat să pătrund singură în tainele lor, simțeam că această bucurie creștea pe zi ce trece, în vreme ce drumul de la o carte la alta mă apropia parcă şi mai mult de acei cititori pe care îi port mereu în gând sau de care, deși nu i-am cunoscut niciodată, mă leagă tocmai această experiență a călătoriei printre cărți și cuvinte.
Ca un răspuns binevenit al vremurilor actuale, când fiecare secundă pare să graviteze haotic în jurul a fel de fel de întâmplări și imagini senzaționale, volumul Ora fermecată mi-a ieşit în cale pentru a-mi reaminti un adevăr ce poate că s-a rătăcit demult. Aşa se face că, deși trăim într-o epocă a neatenției și a multelor cuvinte spuse adesea la întâmplare, de dragul de a ne face auziți, este foarte important să avem puterea de a transforma măcar o oră din cele douăzeci și patru ale zilei într-un timp asemănător celui despre care știm că a fost plăsmuit sub semnul binelui purtător de iubire, frumusețe și înțelepciune.
2. „Războiul şi Biblia” (Sfântul Nicolae Velimirovici, Editura Sophia, Bucureşti, 2010)
În contextul unui an umbrit aproape în totalitate de zvonurile unui război aducător de crunte suferinţe, am fost tentaţi adesea să tresărim cu teamă, în vreme ce mintea se lăsa din ce în ce mai mult acaparată de ştiri şocante care, guvernate de senzaţional, păreau, nu de puţine ori, să îşi piardă veridicitatea. Iar în vreme ce Vladimir şi Volodimir se întreceau în declaraţii profund guvernate de o neobosită sete pentru putere, vocile celor pe care îi cunoaştem drept strămoşi ne-au îndemnat să ne întoarcem măcar pentru o clipă la acele istorii pe care nu le-am trăit dar care, prin iminenta repetare, caută să ne transforme în martori şi cunoscători atenţi ai lumii de astăzi.
O parte importantă dintre acestea se regăsește şi în volumul Războiul şi Biblia prin care ni se reaminteşte că, indiferent de vremuri, conflictele de natură politică se dezvăluie ca o inevitabilă consecinţă a îndepărtării celor ce ne conduc de sub privirea blândă şi mâna proteguitoare a lui Dumnezeu, fapte care, în plan lumesc se pot traduce şi prin pierderea oricărei urme de pace şi bunăvoire dintre oameni.
1. „Inimă frântă”, de Akira Mizubayashi, Editura Humanitas Fiction, 2021
Multe dintre cele 365 de zile ale anului ce tocmai se încheie au fost străjuite de o serie de dialoguri care, având ca punct comun îndemnul provocator de a-mi îngădui scurte evadări în trecut, mi-au reamintit că, deşi trăim într-o lume intens guvernată de sunete, semnale şi zgomote, avem nevoie măcar de câteva clipe pentru a-i descifra adevărata muzică.
O astfel de lecţie mereu vie, tainică şi încântătoare se desprinde cu uşurinţă şi din paginile romanului Inimă frântă care, deplin ancorat în parcursul sinuos al unei muzici menite să spargă barierele trecutului, ne readuce în lumină o poveste adevărată despre un război care, ca atâtea altele, aruncă lumea sub un cer cu nori şi umbre de incertitudine, frică, suferinţă şi moarte. Cu toate acestea, trecând dincolo de hotarul primei coperţi, vom descoperi că fiecare cuvânt tinde să se transforme într-o vibrație penetrantă a unei muzici care la început este străbătută de o cruntă suferinţă, pentru ca mai târziu să ne deschidă porţile spre un tărâm plin de lumină. Şi astfel, pe măsură ce ne apropiem de finalul poveştii, vom înţelege că, de fapt, fiecare dintre acele sunete despre care mulţi credeau că îşi pierd viaţa atunci când instrumentele dispar, se vor reorândui în limbajul mult mai tainic al tuturor sufletelor.
Tudor Mirică:
N-am să scriu despre cele mai bune cărți citite anul acesta, pentru că mi-e greu să mă hotărăsc, ci despre ultimele pe care le-am citit și care pot concura liniștite la acest titlu. De fapt am făcut o cură de Isabel Allende, nepoata fostului președinte chilian Salvador Allende. Cu care și seamănă puțin, exceptând mustața, desigur. Ea tocmai a împlint 8o de ani, moment în care vârsta femeilor nu mai este necesar să fie ținută la secret. Dar, cu mult înainte de a ajunge la acest prag a fost considerată o demnă urmașă a lui Gabriel Garcìa Marquez, apreciere la care consimt cu încântare. Doar că spre deosebire de acesta ea folosește mai puțin realismul fantastic, străduindu-se ca intriga complexă a romanelor sale să pară cât mai verosimilă. Ceea ce-i și reușește. Am spus mai puțin și nu deloc pentru că, oricum, ne aflăm în Sudamerica, zonă a lumii în care fantasticul este un ingredient nelipsit din cotidian.
Cele trei cărți citite de mine (Inés a sufletului meu, Fiica norocului și Casa spiritelor) fac parte dintr-o serie de autor publicată de Editura Humanitas, care deocamdată cuprinde unsprezece titluri. Ordinea în care le-am pus este a perioadei în care se petrece acțiunea, respectiv secolele XVI, XIX și XX. Ele au în comun eroine aflate în situații excepționale. Prima, Inés, personaj istoric, a participat activ la înființarea Statului Chile. A doua, Elisa, și-a croit cu demnitate drum prin infernul uman al Californiei din vremea Goanei după Aur, în căutarea iubitului ei pierdut. Și, în sfîrșit, Clara, personaj complex și cu darul premoniției, și-a construit o familie care a înfruntat tragismul evenimentelor din timpul loviturii de stat militare din Chile care au dus la asasinarea președintelui Allende. Nu știu în ce măsură ultima poveste este autobiografică, dar știu că autoarea a fost la rândul ei obligată să se refugieze în State din motive care nu mai necesită explicații.
Ce pot să spun este că mi-au plăcut nu în primul rând poveștile, deși ele se petrec într-un orizont geografic cu care sunt mai puțin familiarizat și din care am descoperit detalii inedite și pline de farmec, ci felul în care autoarea, o femeie, ne face părtași la lumea femeilor. Fără să practice genul de proză peiorativ numit feminină, cu atât mai puțin feministă, se vede cu ochiul liber că știe ce spune. Din interiorul acelei lumi răzbat detalii de finețe pe care un bărbat n-ar avea cum să le știe. Nu fără un intermediar. Astfel descoperim că lumea zugrăvită de Isabel Allende nu e doar hispanică, nici chiar a Americii de Sud, ci este universală. O lume a femeilor de pretutindeni pe care noi, cititorii, avem astfel posibilitatea să o înțelegem.
Jovi Ene:
1. „Călătorie pe urmele conflictelor de lângă noi. Kurdistan, Irak, Anatolia, Armenia”, de Sabina Fati, Editura Humanitas, 2022
Incredibil ce face Sabina Fati! Curajul și determinarea ei ne-au adus acum o nouă carte extraordinară, pentru că este incredibil de greu să călătorești ca femeie singură, caucaziană, blondă, într-o zonă unde conflictul pare că nu se mai termină și în niște state care nu respectă aproape deloc drepturile omului, d-apăi cele ale femeii. Și totuși ea a mai clădit o cărămidă la teancul de cărți excelente pe care le-a scris, prin această călătorie prin Turcia (Anatolia, Kurdistan), Irak și Armenia. Plecată pe urmele celor zece mii de mercenari greci din anul 401 î.Hr., descrise de Xenofon în Anabasis, Sabina Fati a încercat să găsească câteva răspunsuri la întrebarea „De ce această zonă este atrasă și mereu în vârtejul conflictelor armate?”, împletind informația istorică, documentarea cu impresii amestecate de la fața locului (mâncare, locuri în care te poți simți în siguranță, felul cum te privesc localnicii, ceva politică locală, dar și manipularea autorităților). O nouă carte care mă îndepărtează de această lume, mai ales când văd câtă discriminare, cât misoginism, câtă prigoană, câte prejudecăți sunt în lumea turcică și musulmană la adresa femeilor și a celor care nu-s de acord cu politica oficială. Excelentă carte!
2. „Labiş. Jurnalul pierdut”, de Cosmin Perța, Editura Polirom, 2022
Pe 15 septembrie 1952, pe când începea cursurile Școlii de literatură Mihai Eminescu, Nicolae Labiș nu împlinise încă 17 ani. Urmau cei mai intenși ani pentru cel care a murit la puține zile după ce a împlinit 21 de ani. Decupând fragmente din scrisorile și din jurnalul său, Cosmin Perța construiește „biografia romanțată” a lui Labiș din acești ultimi ani de viață sub forma unui „jurnal pierdut”, în care poetul își dezvăluie gândurile, sentimentele, suferințele unui om încă neacceptat de societate, într-o perioadă istorică (și culturală) foarte complicată pentru România. Începutul facultății, confruntarea cu Bucureștiul, primele cărți apărute, primele recenzii favorabile sau nu, întâlnirile cu scriitori importanți ai epocii, alcoolul, primele aventuri amoroase, toate acestea într-o carte care ni-l dezvăluie pe adevăratul Labiș (pe care îl cunoșteam prea puțin), într-unul dintre cele mai bune volume din seria ”Biografii romanțate”
3. „Ultimul interviu”, de Eshkol Nevo, Editura Humanitas Fiction, 2022
În viața unui scriitor cunoscut, interviurile abundă și de multe ori întrebările, ba chiar și răspunsurile, sunt pline de stereotipuri. Nu și în cazul scriitorului „imaginat” (sau nu?) de Eshkol Nevo, care primește întrebări destul de obișnuite pentru a răspunde construind și dezvăluind un imperiu de emoții și de sentimente, ca în fața unui terapeut. Scriitorul nu este acum în fața unui reportofon, ci răspunde în scris, similar cum ar fi răspuns dacă ar fi fost pe canapeaua psihoterapeutului, punând accentul mai puțin pe condiția scriitorului sau pe greutățile creației, ci pe felul în care scriitorul se simte în viața de zi cu zi, mai ales că prietenii apropiați se află în pragul morții, iar relația familială se află în pragul destrămării. Da, romanul este atipic (oare câți scriitori își construiesc un roman sub forma unui pseudo-interviu?), dar este emoționant și foarte-foarte real, fie că vorbim despre familie sau despre prietenie, fie că discutăm despre complicatele momente în care copiii se îndepărtează de părinți.
