Părea că Simona este o pradă sigură pentru pantera dezlănțuită aflată de cealaltă parte a fileului: juca la un nivel foarte ridicat, dar Sloane răspundea cu o ușurință și cu o forță dezarmante. Și totuși, când toată lumea din tribune și din fața televizoarelor s-a panicat, fetița înarmată doar cu o rachetă de tenis a atacat fără pic de frică pantera. Și a împins-o centimetru cu centrimetru până ce pantera s-a clătinat și apoi s-a transformat înapoi într-o jucătoare de tenis ca orice jucătoare de tenis. Din acel moment a fost o joacă de copil pentru versiunea 2018 a Simonei Halep să câștige bătălia, după ce versiunea ei din iunie 2017, mai cuminte, pierdea finala cu Ostapenko din prea multă prudență, care o făcea să aștepte greșelile adversarei…
Unii au susținut că important este sa fii numarul 1 mondial. Desigur, pe atunci Simona era abia a doua. Alții, dimpotrivă, au decretat că rămâi în istorie doar dacă îți adjudeci trofeul la un turneu de Grand Slam. Ceea ce Simona încă nu izbutise. Ca să-i împace pe toți, Simona a reușit ambele performanțe. Mai mult decat atât, pentru că au mai fost și unii cârcotași de serviciu care au zis că fără Șarapova și Serena niciun titlu nu are aceeași valoare, nefiind decât umplerea întâmplătoare a golului lăsat temporar de cele două, Simona a așteptat întoarcerea ambelor foste lidere mondiale pentru a triumfa la Paris.
Bine, mai sunt și unii care o acuză de inconstanță, deși este de departe cea mai constantă jucatoare din circuit (a ajuns in trei finale de Grand Slam din ultimele cinci astfel de turnee disputate si a adunat 32 de săptămâni pe primul loc al clasamentului WTA, pe care nu are cum să îl părăsească prea curând). Probabil că abia acum „inconstanta” din Constanța a comis suprema inconstanță câștigând turneul parizian în premieră! De fapt, nu chiar în premieră, căci acum exact un deceniu, în iunie 2008, ridica deasupra capului trofeul tot la Roland Garros, dar la turneul de junioare…
În iunie 2014, după finala pierdută în fața Șarapovei, am scris: “Ce n-a văzut Parisul acum – poate ca încă nu venise vremea – va vedea în anii ce vin: triumful calului negru“. În paranteză fie spus, calul negru este acela pe care nu pariază nimeni la startul cursei, dar care trece primul linia de sosire. Trei ani mai târziu, tot în iunie, după o nouă finală pierdută, îndrăzneam să cred că 2017 este „anul miraculos” al Simonei, așa cum 1905 a fost numit annus mirabilis al lui Einstein, deși Nobelul a venit mai târziu. În iunie 2018, scriu după marea victorie a Simonei: a venit și Nobelul! Nu oferit de vreun juriu subiectiv, ci câștigat cu trudă pe dreptunghiul de zgură. Defilarea în fața Elisei Mertens, victoria obținută cu capul în fața unei Angelique Kerber revenită la forma care a consacrat-o (memorabil gestul de la final al Simonei de a arăta spre creier), spulberarea Muguruzei și răpunerea panterei Sloane Stephens au fost înainte de orice altceva rezultatul depășirii propriilor frontiere mentale. Cândva, nu de mult, Simona juca în funcție de adversară. Acum controlează jocul. Construiește asumându-și riscuri calculate la centimetru, nu așteaptă eroarea oponentei. „Dacă mă concentrez pe adversară, atunci îmi pierd un pic jocul, nu mai sunt relaxată și nu mai mi-e limpede ce am de făcut” explică chiar ea.
„Vor fi obstacole, vor fi îndoieli, vor fi greşeli, dar cu multă muncă nu vor fi limite” a fost mesajul genialului antrenor Darren Cahill pentru Simona în toamna trecută, când ajungea pentru prima dată în vârful ierarhiei tenisului, unde este și acum. A avut, ca mai mereu, dreptate: au mai fost obstacole, au mai fost mingi greșite (că așa e în tenis, vorba marelui Caragiu), dar nu au mai fost limite în jocul Simonei…
De la prima până la ultima minge jucată la Paris, transfomat preț de câteva ceasuri într-un mare București, Simona s-a gândit doar la ce are de făcut pe terenul de tenis. N-a lăsat nimic din afara acestuia s-o influențeze. Unii au spus că, fiind numărul 1 mondial, trebuia să refuze să joace pe terenul 18 meciul cu Andreea Petkovici. Simona a oferit o replică elegantă precum lovitura ei de rever: „E frumos aici, sunt mulţi oameni aproape de teren”. Eu cred că, la cum joacă în aceste zile, bate pe oricine pe orice teren. Ba chiar și în parcarea de la Rolland Garros, dacă nu i se găsește alt loc de joacă. Așa că trebuie doar să o lăsăm să joace. Și să ne bucurăm că putem fi martori la o poveste de succes autentic…
Nu cred că mai e de spus altceva decât că acest articol se vrea a fi o reverență față de o uriașă campioană. Nu față de performanța ei de la Roland Garros, ci față de sportiva tenace și inteligentă, care a învățat din înfrângeri și nu s-a îmbătat după victorii. Față de povestea emoționantă – alcătuită nu din vorbe, ci din fapte – din spatele trofeului și față de jucătoarea de tenis care, depășindu-se în fiecare meci pe ea însăși și rămânând cu picioarele pe pământ (sau pe zgură!) când alții ar fi fost deja în al nouălea cer, ne-a purtat pe un drum inaccesibil celor mai mulți dintre noi.
