Guest post de Bogdan Costin, scriitor
În episodul trecut, am analizat puțin situația jalnică a literaturii române în ceea ce priveşte receptarea ei în lume. Desigur, unii spun că e greu, că există traduceri, dar străinilor nu le vine să ia de pe raft cartea unui scriitor român. Şi se mulțumesc cu explicația asta. Şi atunci vine firesc întrebarea atunci cum de au citit un columbian? Sau un peruan? Sau un japonez? Sau un albanez. Cert e că noi încă nu avem un scriitor cu 10.000 de ratings pe Goodreads, nici măcar în genuri mai uşoare, mai comerciale cum e SF-ul. Polonezii îl au pe Stanislaw Lev la peste 100.000. Poate o ține şi de scriitori. Că, până la urmă, o carte trebuie să ia cititorul şi să-l ducă în nişte zone ale umanului în care n-a mai fost, de preferință, niciodată. Dacă spune, atunci când citeşte un scriitor român, hei, dar am mai fost pe aici, m-a dus Proust sau Marquez, atunci nu e bine.
Un rol important în treaba asta are, chiar aşa lipsită de relevanță cum pare, însăşi critica literară de pe la noi. Pentru că aceasta şi aleşii ei dintre scriitori controlează sistemul literar de la noi, adică revistele literare, festivaluri, premii, burse de creație, traduceri, invitații la târguri din străinătate etc. Şi atunci bănuiesc că sunt mulți scriitori care încearcă, unii probabil chiar inconştient, să îi facă pe plac criticii literare, să intre în canoanele acesteia. Chiar dacă criticii îşi arată clar limitele şi chiar eşecul total ca „antrenori”, având în vedere rezultatele dezastruase ale României la Campionatul Mondial de Proză. Pot fi asemănați într-un fel cu nişte antrenori pentru că ei pun verdicte, ei spun ce e bine şi ce e prost în jocul tricolorilor. Aşa că am zis să arunc o privire, folosind tot instrumentul ăsta numit Goodreads, asupra părții mai oficiale a criticii literare de pe la noi.
Cum care critică literară? Nu știu nici eu exact, dar se pare că există așa ceva, pe undeva. De exemplu, de pe feed-ul marelui Facebook, mi-au picat ochii pe această fotografie a unei pagini dintr-o carte de critică literară, secțiunea proză.
Nu știu cine e autorul/criticul. Dar e cert că încă mai apar și cărți de critică literară. Și am zis să mă uit pe Goodreads la acești autori de proză. Și, așa cum mă și așteptam de altfel, mi s-a demonstrat încă o dată că critica noastră literară trăiește într-o realitate paralelă și se ocupă de scriitori absolut irelevanți.
Cum ar fi, de exemplu, Grigore Chiper.
Da, omul acesta reușește performanța de a avea 5 cărți publicate și 0 ratings în dreptul fiecăreia. Cu toate astea, un critic literar a simțit nevoia să îl includă în cartea lui de critică literară.
Sau pe Petru Bogatu. O carte. 3 ratings.
Sau Emilian Galaicu-Păun.
Sau Moni Stănilă.
Mai e oare ceva de demonstrat despre cum funcționează critica noastră literară? Am zis că da. Și am vrut să văd care-i treaba cu premiile USR. Și am dat peste nominalizarile la proză pe 2015. Repet, mă ocup mai mult de proză pentru că oricum teatrul și poezia au parte de o receptare mult mai redusă. Astea au fost nominalizarile:
Și acesta e, de exemplu, domnul Ovidiu Dunareanu. Remarcați la prima carte prefața de același Alex Ștefănescu. Și faptul că volumul nominalizat nici măcar nu apare pe Goodreads, poate nu are ISBN, dar ar fi apărut sigur dacă vreun cititor îl adăuga și-i dădea un rating.
Si acesta domnul Cornel George Popa.
Doamna Doina Ruști stă, prin comparație, infinit mai bine:
Dintre nominalizați, doar doamna Ruști și Cărtărescu sunt singurii scriitori care se bucură de o receptare reală, vie. Nu am o problema cu nominalizarea lor, ci cu a celor despre care e evident că nu-i citește nimeni în afară de juriul USR. Aceste nominalizari demonstrează clar că gașca Uniunea Scriitorilor e ruptă total de realitate și funcționează numai în virtutea inerției banilor primiți de la bugetul de stat, fără a avea nici cea mai mică dorință de a exprima și valoriza cu adevărat ceea ce se întâmplă în viața literară. Ca sa fie clar, eu nu militez pentru a alege în funcție de numărul de ratings de pe Goodreads, dar să pui pe liste oameni cu 0 ratings mi se pare o boală gravă a criticii literare de pe la noi și un dispreț profund față de public. E fucking literatură, e menirea ei să fie citită, nu e nici o rușine pentru un scriitor să fie citit!
Dacă un Cărtărescu are parte de un public bun și numeros, având în vedere cât de puțin se citește în România, când vine vorba de scriitorii pe care critica oficială îi ridică în slăvi, oglinda pe care o pune în față Goodreads e revelatoare. Am zis să-i verific puțin pe câtiva dintre finaliștii din cele 3 ediții ale concursului bine intenționat (anulat între timp) Augustin Frățilă, aleși de juriul din care au făcut constant parte Alex Ștefănescu și Daniel Cristea Enache. Ca să reamintesc celor care au uitat sau să le spun celor care nu știu, acest premiu lua toate romanele publicate într-un an (50-60), juriul de critici profesioniști alegea 5 finaliști, apoi un juriu de vreo 20 de bloggeri alegea marele câștigător al premiului de 10.000 de euro (din lista celor aleși de criticii oficiali, repet pentru claritatea mecanismului). Și aici cred că s-a văzut cel mai clar prăpastia uriașă între valorile literare promovate de critica oficială și public. Iau pe rând, aleator, câțiva dintre acești finaliști despre care, repet, marii critici oficiali au considerat că au scris ceva extrem de relevant în acei ani. Desigur, au fost și scriitori buni și citiți, cum e Lucian Dan Teodorovici, dar au fost mai mulți care îmi susțin cazul.
De Aldulescu am vorbit data trecută, dar ați auzit de Bujor Nedelcovici? Un alt finalist al concursului pomenit mai sus.
Cel mai celebru roman al său are 12 ratings. Mai puțin ca mine. Un scriitor al ultimelor 3 decenii, promovat de critica oficială, are un maxim de 12 ratings la un roman. Enough said.
Dan Stanca:
Sau
Dan Stanca e un nume ceva mai cunoscut, din garda veche, e însă un scriitor care nu se vinde, el însuși admite asta în interviuri. De Mirela Stănciulescu recunosc că nu am auzit până la lista scurtă a acestor premii. După cum se vede, nici alții. Și fiți convinși că, fără nominalizarea la aceste premii, situația lor ar fi arătat mult mai rău, pentru că cel mai bine cotat roman al lor ca număr de ratings e cel trecut pe lista scurtă a premiului Augustin Frățilă, iar ratings-urile sunt sigur adăgate multe de bloggerii din juriu. Iar eu am o problemă reală cu asta, cu ne-vânzările. Și în ceea ce-i privește pe alții, și în ceea ce mă privește pe mine. Și nu e vorba despre sistemul capitalist rău! rău! pentru adevărații scriitori și artiști, ci doar despre faptul că, vrem, nu vrem, vânzările și traducerile sunt cifre care vorbesc dincolo de orice îndoială despre receptarea și relevanța unei opere literare. E atât de simplu.
În cu totul alt registru, unul minor, marele critic Alex Ștefănescu l-a promovat, probabil conform unui tarif, pe Codin Maticiuc care a avut oricum un PR uriaș plătit de el însuși (știu că a colaborat și cu o agenție de publicitate). Iată situația lui:
Omul a vândut cu aproximație de doar 3 ori mai mult ca mine. Adică nimic, pentru câți bani a băgat în promovare.
Ce-am învățat din toate astea? Că degeaba iei premii de la Uniunea Scriitorilor sau ai apariții în jurii sau reviste, dacă nu scrii ceva relevant, tot nu îți cumpără mai mulți oameni cartea și tot nu ți-o citesc.
În România, sunt prea mulți scriitori și critici care nu înțeleg că succesul vine atunci când cititorii caută cartea, nu numele scriitorului. Cartea întâi, apoi numele. Acesta e traseul firesc, așa cum ni l-au arătat toți marii scriitori de dincolo. Cărțile fac numele, invers nu prea merge. E ca la reclame, degeaba fac criticii noștri notorietate unui produs prost, omul îl încearcă eventual o dată, dar după ce e dezamăgit, nu mai revine. Notorietatea unui scriitor nu e un lucru rău, nu spun asta, doar trebuie dublată și de relevanța cărților scrise.
E atât de evident faptul că reperele marilor noștri critici literari sunt atât de greșite, de împotriva principiului receptării unei opere, încât nu e de mirare că au căzut în irelevanță. Festivalul mai sus pomenit s-a sfârșit și din cauza contestărilor făcute de bloggeri, mai orientați către o receptare populară a unui roman, față de nominalizările făcute de criticii oficiali. Degeaba se dau tot felul de premii literare naționale, la filiale ale USR sau mai stiu eu ale cărei reviste finanțate de stat, nu contează. Vă invit pe voi să verificați singuri orice scriitori vă trec prin minte, dintre cei ridicați în slăvi de “oficialii” literaturii române, cei care au parte de recenzii pozitive în Romania Literara, de exemplu. E imaginea unui profund dispreț față de public. Și poate că literaturii române îi lipsesc mai mulți Kurți Vonneguți sau Salingeri, că Prouști și James Joyși am avut cu duiumul și tot pe degeaba. La noi lipsesc scriitorii de calitate, dar populari. Întotdeauna e de preferat un Eftimie oboselilor de mai sus, care măcar încearcă să fie, poate, un Vonnegut.
Ce poți să înveți din asta? Să nu mai pui botul în fața unui premiu USR sau a cine știe ce mare scriitor valorizat de critica oficială care se lauda cu acel premiu. Pe bune, situația e ridicolă. A te lăuda cu un premiu USR sau, în principiu, cu orice premiu acordat în România e ridicol. Sau cu orice recenzie semnată de vreun critic în paginile României Literare sau alte reviste obosite. Chiar nu înseamnă absolut nimic.
Prima parte aici.
A doua parte aici.
2 comments