Filme-cărți.ro vă prezintă în avanpremieră un fragment din volumul ”Vara de neuitat. Plaja”, de Cesare Pavese, care va apărea în curând la Editura Polirom, Colecția Biblioteca Polirom. Esențial, în traducerea Marei Chirițescu.
Fragment în avanpremieră
Amelia ajunse într‑o seară şi‑i spuse în timp ce ieşeau pe uşă :
— Ieri am găsit de lucru.
Ginia nu se miră. Se aştepta la asta. O întrebă liniştită dacă începea imediat.
— Am început azi‑dimineaţă, spuse Amelia. Două ore.
— Eşti mulţumită, zise Ginia.
După aceea o întrebă ce tablou îi făcea.
— Nici un tablou. Îmi face nişte schiţe. Îmi desenează faţa. Eu vorbesc şi din cînd în cînd el îmi mai prinde cîte un profil. Nu‑i o treabă care să dureze.
— Nu pozezi, deci ? întrebă Ginia.
— Ce crezi, că a poza înseamnă doar să te dezbraci şi să stai aşa acolo ? făcu Amelia.
— Mîine te duci ? mai zise Ginia.
Amelia se întoarse acolo şi a doua zi, şi‑n alte zile. Apoi, seara vorbea rîzînd de asta şi povestea că pictorul ei nu stătea locului o clipă şi c‑o întrebase dacă a mai desenat‑o cineva aşa, umblînd, cum făcea el.
— Azi‑dimineaţă mi‑a făcut un nud. E dintre cei care‑şi cunosc bine meseria şi‑şi termină treaba pe îndelete. Dar după aceea, din patru desene te‑au pus la mapă şi nu mai au nevoie de tine.
Cum arăta, o întrebă Ginia, iar Amelia îi răspunse : un omuleţ.
— Cum l‑ai găsit ?
— Întîmplător. Vino să mă iei mîine, spuse Amelia.
Hotărîră să se prezinte împreună la pictor sîmbătă după‑masă.
Prin soare, tot timpul drumului în după‑amiaza aceea Amelia o făcu să rîdă. Coborîră pe o scară în spirală într‑o încăpere mare în penumbră, care primea puţină lumină adevărată numai în partea din fund, printr‑o crăpătură a draperiilor. Cu inima bătînd, Ginia se oprise pe ultimele trepte. Amelia strigă tare : „Bună ziua“ şi merse pînă în mijlocul camerei, în semiîntuneric, iar de după draperii se ivi un bărbat – gras şi cu barbă căruntă – care zise, bîţîind din mîini :
— Nu‑i nimic de lucru, fetelor. Astăzi o şterg.
Purta o cămaşă deschisă la culoare, care deveni de un galben‑murdar cînd, întorcîndu‑se cu spatele, pictorul dădu uşor la o parte draperia pentru a face lumină.
— Într‑o zi ca asta, fetelor, munca nu‑i bună de nimic. Azi e nevoie de aer.
Ginia nu se clintise de pe treapta ei. Zărea în contralumină, mai încolo, picioarele Ameliei. Murmură ca pentru sine :
— Amelia, să mergem.
— Asta să fie prietena care voia să mă cunoască ? Dar chiar că este o copilă. Vino să te văd la lumină.
Ginia coborî ultima treaptă fără tragere de inimă, simţind asupră‑i ochii cenuşii şi curioşi, neştiind dacă erau de om bătrîn sau de viclean. Auzi, totuşi, vocea Ameliei – tăioasă, supărată :
— Dar aveam întîlnire !
— Ce să‑i faci ? replică pictorul. Ce să‑i faci ? Şi voi sînteţi obosite. Munca e ceva ce trebuie făcut în linişte. Nu te bucuri că te las să te odihneşti ?
Atunci Amelia se aşeză pe un scaun în umbra draperiilor, iar Giniei i se păru că trece o veşnicie, fără să ştie cum să răspundă privirilor amîndurora, care se uitau unul la celălalt şi‑apoi la ea. I se părea că bărbatul glumeşte, dar nu cu ele ; şi‑i vorbea mai departe Ameliei, cu întreruperi, tot repeta „ce să‑i faci“. La un moment dat sări înapoi, aşa mititel cum era, şi dădu la o parte mai mult draperia. În încăperea goală mirosea a var proaspăt şi a vopsea.
— Sîntem transpirate, spuse Amelia, cel puţin lasă‑ne să ne răcorim. Nu‑i aşa, Ginia ?
Vorbise în timp ce Bărbuţă se întorcea din nou şi deschidea ferestrele înalte ce dădeau spre cer. Amelia, picior peste picior, îl urmărea din ochi zîmbind. În faţa ferestrei aştepta un şevalet acoperit de o pînză încărcată de pete de culoare aruncată acolo şi apoi răzuită.
— Dacă nu lucrăm cît e lumină, cînd vreţi să lucrăm ? zise Amelia. Pariez că mă trădaţi cu alt model.
— Cu toată lumea te trădez ! strigă pictorul aplecat spre podea. Crezi că valorezi mai mult decît o plantă sau decît un cal ? Lucrez şi cînd mă plimb, ce crezi ? şi între timp scotocea într‑o ladă de sub şevalet şi zvîrlea afară coli de hîrtie, cutii, cîteva pensule.
Amelia sări de pe scaun, îşi scoase pălăria şi îi făcu Giniei cu ochiul.
— De ce nu‑i faceţi o schiţă prietenei mele ? îl întrebă zîmbind. N‑a mai pozat pentru nimeni.
Pictorul se întorsese :
— Asta şi fac, a zis. Mă interesează expresia ei.
Începu să se plimbe cu un creion în mînă, dînd de departe ocol Giniei, cu capul plecat, mîngîindu‑şi barba şi aranjîndu‑şi‑o ca o pisică. În mijlocul camerei, Ginia nu îndrăznea să se mişte. Apoi pictorul îi spuse să iasă în lumină şi, fără s‑o piardă din ochi, aruncă o foaie de hîrtie peste pînza şevaletului şi începu s‑o deseneze. Pe cer se vedea un nor galben şi acoperişuri ; cu inima bătîndu‑i cu putere, Ginia se uita ţintă la norul acela şi o auzi pe Amelia vorbind ceva în cameră, umblînd şi răsuflînd, dar n‑o privi.
Cînd Amelia o chemă să vadă desenul, Ginia fu nevoită să închidă ochii, să se obişnuiască în penumbră. Apoi se aplecă uşurel asupra foii şi îşi recunoscu pălărioara, dar chipul i se păru străin, o faţă adormită, fără sens, cu gura deschisă de parcă ar fi vorbit prin somn.
— Curios, spunea Bărbuţă ; într‑adevăr nimeni nu te‑a mai desenat ?
Îi ceru să‑şi scoată pălăria şi‑i zise să se aşeze şi să stea de vorbă cu Amelia. Şezînd amîndouă, se uitau una la alta şi ar fi vrut să rîdă, iar pictorul umplea foaie după foaie. Amelia gesticula şi îi spunea să nu se mai gîndească la faptul că pozează.
— Curios, repetă Bărbuţă, privind pieziş ; se pare că profilul de fecioară e neregulat.
Ginia o întrebă în şoaptă pe Amelia dacă nu poza şi ea, iar aceasta îi răspunse cu voce tare :
— Astăzi te‑a găsit pe tine. Nu‑ţi dă drumul prea uşor.
Tot vorbind, Ginia o întrebă dacă îi putea arăta schiţele ei din zilele trecute. Atunci Amelia se ridică şi merse în fundul camerei, să ia o mapă. I‑o deschise pe genunchi şi‑i zise :
— Uită‑te.
Ginia întoarse cîteva foi şi la a patra sau a cincea ştia că asudase. Nu îndrăznea să rostească vreun cuvînt fiindcă se simţea pironită de privirea cenuşie a bărbatului. Amelia o fixa şi ea, aşteptînd. În cele din urmă o întrebă :
— Îţi plac ?
Ginia îşi ridică ochii, încercînd să surîdă.
— Nu semeni, îi răspunse.
După aceea le răsfoi pe rînd, pe toate. Cînd termină, era mai calmă. Şi‑apoi, Amelia stătea îmbrăcată în faţa ei, zîmbind.
O întrebă prosteşte :
— El le‑a făcut ?
Amelia, care nu înţelese, răspunse tare :
— Eu sigur nu !
Cînd Bărbuţă sfîrşi, Ginia ar fi vrut să fie uluită ca mai înainte, să închidă ochii şi să aştepte. Dar Amelia îi strigă să vină, iar în faţa foii celei mari Ginia rămase surprinsă. Erau atîtea chipuri de‑ale ei aruncate la întîmplare pe hîrtie, unele în timp ce privea într‑o parte, altele cu cîte‑o strîmbătură pe care ea n‑o făcuse niciodată, dar părul, obrajii, nările erau adevărate, ale ei. Se uită la Bărbuţă, care surîdea, şi i se păru de neînchipuit ca ochii lui de acum să fie tot aceia cenuşii de mai înainte.
Apoi îi veni s‑o bată pe Amelia, care începuse să ceară bani şi să insiste că ora era oră şi că Ginia îşi cîştiga traiul din muncă. Fata ripostă spunînd că o însoţise pe Amelia interesată să‑l vadă în timp ce o pictează, dar că nu voia să‑i fure meseria. Bărbuţă rîse printre dinţi şi le zise că trebuia să iasă.
— Haideţi, vă iau cîte‑o îngheţată. Dar după aia am plecat.
