Am fost, sunt și voi fi mereu fascinat și îndrăgostit absolut iremediabil de lumea superbă a dansului, în special a baletului clasic, a celui neo-clasic și al dansului contemporan. Mi se pare că este expresia supremă a frumuseții în stare pură, a haosului creativ combinat cu strictețea logică a matematicii, unirea dintre unicitatea trupului omenesc în splendoarea sa irefutabilă și duritatea aspră a unor mișcări foarte concrete și corect executate. Baletul clasic, în special, este un paradox în sine, care îmbină perfect toate atributele enumerate mai sus, alăturându-le acea eleganță proprie curților regale începând tocmai din secolul al XVII-lea, când Le Roi Soleil a „inventat” ideea de balet cu rigoare și poveste.
Parafrazând un celebru gând al marii Isadora Duncan, cea care a adus arta dezvoltată de Ludovic al XIV-lea pe noi culmi creative și în noi sfere inițial scandaloase, astăzi acceptate cu strictețe de dansul contemporan, am dat titlul acestui editorial. Căci vorbele rostite de Vanessa Redgrave la începutul peliculei care prezintă biografia marii Isadora, încă au ecou în sufletul meu – „Adevărul e Frumusețe. Frumusețea e Adevăr. Aceasta este tot ce știm și ce trebuie să știm pe acest Pământ”. De aici, pornesc într-o elegantă călătorie în lumea filmelor inspirate de și dedicate lumii dansului și a baletului.
1. Isadora (SUA, 1968)
Regie: Karel Reisz, distribuție: Vanessa Redgrave, James Fox, Ivan Tchenko, Jason Robards, Cynthia Harris, John Fraser
Filmul lui Karel Reisz din 1968 reprezintă una din pietrele de hotar atât din cariera Vanessei Redgrave, cât și una pentru istoria filmelor biografice. Poate că mulți din ziua de astăzi nu mai cunosc acest titlu, însă el este foarte important pentru acea perioadă, dar și pentru contemporaneitate, pentru că este printre primele exemple cu adevărat reușite în care o carte de memorii a fost transpusă pe marele ecran și în care viața unui mare artist dispărut este redată în imagini. Narând istoria romanțată (așa cum și-a dorit chiar ea însăși) a marii Isadora Duncan, filmul prezintă pe larg relațiile pe care aceasta le-a avut cu diverși bărbați de-a lungul timpului. Începând cu uriașul creator și gânditor de teatru Edward Gordon Craig, căruia i-a și născut un copil, trecând prin legătura nelipsită de probleme și nefericire cu Paris Singer (unul din moștenitorii enormei averi a lui Isaac Singer, magnatul american care deținea industria mașinilor de cusut), în timpul căreia singurii doi copii ai Isadorei au pierit tragic într-un accident al mașinii în care se aflau și care a fost proiectată în Sena, și încheind cu tumultoasa, violenta și pasionala relația distructivă cu frumosul și tragicul poet Serghei Esenin, Isadora nu cruță niciun pic imaginea exaltată a celei care a fost creatoarea unui stil de dans atât de special.
Pentru iubitorii de dans și balet, acest film trebuie să fie un must-see, căci relatează destul de detaliat povestea apariției dansului neoclasic, Isadora fiind cea care, dorind să scape de lanțurile convenționalității și descălțându-se pentru prima oară pe o scenă, a dat un nou sens termenului de „zbor în dans” și a știut să îmbine arta muzicii cu cea a baletului clasic (din care își trăgea seva, oricât de mult ar fi negat ea acest aspect), cu cea a artei sculpturale grecești și cu poezia. Mai mult decât oriunde, aici putem observa cu adevărat cum arată arta versificației pusă în mișcări. De altfel, acest aspect a și făcut publicul din acele vremuri să o aprecieze și să o aplaude deseori în picioare (excepție, bineînțeles, făcând scandalul creat când artista a ales să interpreteze pe o scenă americană ideea libertății sovietice, lucru care a subliniat încă o dată lipsa de convenție, exaltarea frumoasă și deschiderea de noi căi artistice care o caracterizau pe frumoasa dansatoare). Evoluția pe ecran a Vanessei Redgrave în acest tulburător rol este de neuitat, pornind de la tinerețea fragilă și totuși rebelă a unei Isadora-adolescente și dornică nu de bani, ci de faimă artistică, ajungând până la o maturitate cutremurată de amintirile unei vieți împlinite doar pe scenă, și nu pe plan personal. Nu vorbim de un film ușor „de digerat”, dar cu siguranță este o realizare cinematografică demnă de toată lauda și care poate oferi clipe emoționante.
2. Black Swan (SUA, 2010)
Regie: Darren Aronofsky, distribuție: Natalie Portman, Mila Kunis, Vincent Cassel, Barbara Hershey, Winona Ryder
Un film care a rămas pentru mine în top-10 personal, Black Swan s-a dovedit (și încă o face) una din capodoperele cinematografiei contemporane, precum și un vârf al creației lui Darren Aronofksy. Pentru cine a urmărit Requiem for a Dream, Pi, Mother! Sau The Fountain, această peliculă dedicată lumii atât de dificile și plină de sacrificii a baletului clasic nu vine cu nicio surpriză majoră. Și totuși, pe lângă atmosfera atât de apăsătoare caracteristică tuturor filmelor lui Aronofsky, Black Swan atinge cu totul alte aspecte pe care nu le întâlnim nicăieri altundeva. Nu e de mirare, căci regizorul american are tendința de a nu se repeta în subiectele pe care le abordează, ci doar în modalitatea de a transmite mesajul. Filmul de față și-a găsit un loc special în sufletul meu, căci prezintă cu lux de amănunte, unele mai tulburătoare decât altele, suferința fizică și psihică a unei balerine aflată la început de carieră, dar care își dorește să devină vedeta American Ballet Theater din New York prin interpretarea celebrului dublu-rol Odette/Odile (lebăda albă/lebăda neagră) din Lacul Lebedelor de Piotr Ilici Ceaikovski.
Pentru acest rol deloc ușor Natalie Portman a vrut să se pregătească asiduu și astfel a studiat baletul clasic timp de peste un an înainte de filmări, ajungând să reușească nu doar să stea pe poante, ci chiar să facă unele mișcări mai complexe. Din acest motiv, actrița a devenit un „obiect” al respectului meu, căci nu multe artiste s-ar fi încumetat să pornească pe un asemenea drum sinuos, în timpul căreia a trebuit să fie atentă la sănătate, la greutate, dar și să facă antrenamente aproape zilnice, cot la cot cu balerinele profesioniste. Rezultatul care se observă pe ecran a fost că, pe lângă talentul actoricesc uriaș pe care îl emană prin toți porii, interpreta oferă momente excepționale de adevărată grație și delicatețe, dar și de determinare și caracter, în secvențele în care dă viață, alternativ, lebedei albe, respectiv celei negre. Black Swan se dovedește, în cele din urmă, a fi o pledoarie pentru artă, în general, și pentru orice artist care își dorește să devină cineva, trăgând totodată un semnal de alarmă asupra sacrificiilor ce trebuie făcute și a pericolelor ce-i paște pe artiști dacă își doresc să dea totul deodată.
La succesul filmului au colaborat, desigur, nu doar regizorul și Natalie Portman, ci și restul distribuției cu nume foarte sonore – Vincent Cassel, Barbara Hershey, Mila Kunis și Winona Ryder. Mai rar în ziua de astăzi când întâlnești pe același afiș atâția actori de talie principală. Însă la Aronofsky nu este ceva ieșit din comun, el știind să-și adune puteri creatoare în jurul lui, pentru a da viață celor mai profunde și întunecate colțuri ale imaginației sale debordante. Tot din tagma acestor artiști este și Clint Mansell, compozitorul-fetiș al lui Darren Aronofsky, care în Black Swan a avut (ca de obicei) o sclipire de geniu, remixând marile teme ceaikovskiene din Lacul Lebedelor și dându-le o profunzime și un suspans aparte. Iată, deci, încă un aspect care recomandă această bijuterie a lui Aronofsky pe care v-o recomand cu căldură.
3. Romeo and Juliet: Beyond Words (UK, 2019)
Un film de Michael Mann și William Trevitt, producție Footwork Films UK, coregrafia: Sir Kenneth MacMillan, distribuție: William Bracewell, Francesca Hayward, Matthew Ball, Marcelino Sambé, James Hay, Tomas Mock
Sunt probabil cunoscute publicului realizările cinematografice precum La Traviata a lui Zeffirelli, Carmen în regia lui Francesco Rossi (cu Placido Domingo și Julia Migenes) sau Otello al aceluiași Zeffirelli. Am enumerat doar câteva dintre marile ecranizări ale unor titluri celebre de operă care au făcut furori la lansarea lor. Fiind filmate „în natură” și dând o dimensiune profund actoricească acestor creații muzicale, ele au stârnit o avalanșă de alte adaptări cinematografice ale unor importante opere. În 2019, Royal Ballet din Londra a apelat la tandemul regizoral Michael Mann-William Trevitt pentru a transpune pe marele ecran nemuritoarea poveste shakespeariană Romeo și Julieta exprimată prin mișcări elegante, prin delicatețe și prin genialitatea muzicii lui Serghei Prokofiev.
Vorbim, desigur, despre ecranizarea celebrului balet creat în 1935 de marele compozitor rus-sovietic și care de această dată a prins viață datorită coregrafiei parțial clasice, parțial inovatoare a lui Sir Kenneth MacMillan, unul dintre cei mai importanți creatori ai baletului clasic din secolul al XX-lea. Sigur că aș fi preferat să o urmăresc în delicatul rol al Julietei pe Alina Cojocaru (steaua noastră de pe scenele londoneze), dar plecarea ei din cadrul Royal Ballet a făcut imposibilă această alegere de distribuție. Nu aș fi zis „nu” nici prezenței Marianelei Nuñez în același rol. Cu toate acestea, alegerea companiei de dans a operei londoneze a fost foarte tânăra Francesca Hayward, care nu a dezamăgit deloc. Ba chiar pot spune că a fost o distribuire inteligentă, cu atât mai mult cu cât partenerul ei a fost la fel de tânărul William Bracewell, cei doi creând un încântător tablou romantic. Tehnica de dans a fiecăruia s-a dovedit a fi una la standarde înalte, aproape egalând-o pe cea rusească pe care am văzut-o atât de des în interpretările Alinei Cojocaru sau cele ale Nataliei Osipova, o altă stea a baletului internațional, prezentă adesea pe scena Royal Opera House din Londra.
Vorbind despre modalitatea în care regizorii au ales să transpună pe ecran un balet, pot afirma cu încredere că aceștia s-au achitat de datorie mai mult decât onorabil, reușind să redea întocmai atmosfera renascentistă italiană, filmând majoritatea scenelor live „în natură” și nu pe o scenă. Nu este ușor să muți un spectacol de balet în lumea filmului, cea care are nevoie de cadre trase de nenumărate ori, căci ca și în teatru, în balet lucrurile nu se pot repeta în același mod, ca o copie xerox. Spectacolul este un organism viu și ce s-a întâmplat într-o seară nu se va mai vedea nicicând. Totuși, realizatorii versiunii filmate au reușit să surprindă tocmai acest act spectacular trecător și să-l imortalizeze în mod digital spre bucuria și plăcerea artistică a celor care nu au cum să urmărească live un spectacol al Royal Ballet din Londra. Așadar, o recomandare călduroasă pentru a urmări un spectacol filmat în decor natural, o încântare a simțurilor, în care se îmbină măiestria pașilor coregrafiați de Kenneth MacMillan cu talentul, grația, tehnica și dedicația soliștilor baletului regal din capitala Marii Britanii.
4. Billy Elliot (UK, 2000)
Regie: Stephen Daldry, distribuție: Jamie Bell, Julie Walters, Jean Heywood, Jamie Draven, Gary Lewis, Stuart Well
Pentru ultimele două poziții din top, am ales două filme despre doi tineri ambițioși care aleg să înfrunte vicisitudinile vieții provenite și din complicații politice, pentru a da viața visului de a dansa. Primul dintre acestea este deja-clasicul Billy Elliot, pelicula care a stat la baza musicalului cu același nume care face încă furori în West End-ul londonez. Cu toate că nu este un true story, filmul lui Stephen Daldry prezintă, totuși, un aspect cât se poate de real și tulburător din viața Marii Britanii – grevele minerilor care au cutremurat Țara Galilor, nemulțumiți de politica inechitabilă promovată de Margaret Thatcher. În acest context nesigur, băiețelul orfan de mamă al unui lucrător în mină își descoperă pasiunea pentru baletul clasic, dintr-o pură întâmplare, fiind atras de lecția de dans susținută în sala de sport a orașului natal de o profesoară amatoare, dar cu fler pentru cei talentați. De aici pornesc o serie de aventuri prin care Billy este nevoit să treacă pentru a ajunge, în cele din urmă, pe culmile gloriei.
Filmul nu comportă mari pretenții într-ale artei cinematografice, dar garantează o lecție de viață frumoasă, sensibilă, delicată, subliniind emoția artei și importanța pasiunii și a dedicației totale însoțite de ambiție pentru a se reuși performanță la cel mai înalt nivel. Pe alocuri mi-a creat chiar senzația că mă văd pe mine la vârsta când visele ne sunt infinite și puterile nemăsurate. De fapt, cred că în asta și constă frumusețea lui Billy Elliot – în puterea de a emoționa și de a te face să meditezi asupra rolului artei în viața oricui, indiferent de vârstă, pregătire educațională și stare socială. Există către finalul filmului o secvență în care Billy este întrebat de o comisie de admitere a unei școli de balet ce simte atunci când dansează. Iar răspunsul lui este la fel de deconcertant și revelator ca al oricărui copil de vârsta sa, exprimat cu naivitate, candoare, sinceritate – „simt că zbor și ca totul se oprește și că nimic nu mai contează”. Iată, așadar, definiția oricărui artist pentru arta pe care o întreprinde. Iar actorii aleși să susțină această teză prin partiturile lor nu se dau în lături de la a demonstra cât de puternică este școala de teatru britanică.
Jamie Bell arată că încă de pe când era de-o șchioapă promitea să devină actorul de succes care este acum. Jocul său pe ecran îl întrece pe cel al multor actori profesioniști, cu experiență. Dulceața vârstei și inocența despre care vorbeam sunt secondate de o maturitate interpretativă de excepție. Ca să îl susțină și să îl ambiționeze, se află lângă el una dintre cele mai simpatice, fermecătoare și interesante actrițe din Marea Britanie – Julie Walters, care îi dă viață profesoarei de balet amatoare. Ca de fiecare dată, rolul ei este construit cu migală, publicul putând să observe plăcerea cu care își creionează personajul. All in all, un film de nota 10 pe care îl puteți urmări într-o după-amiază de primăvară alături de întreaga familie, inclusiv alături de copii.
5. Mao’s Last Dancer (SUA-China, 2009)
Regie: Bruce Beresford, distribuție: Chi Cao, Bruce Greenwood, Kyle MacLachlan, Joan Chen
Cel de-al doilea film care îmbină baletul cu o situație politică instabilă este Mao’s Last Dancer. De data aceasta avem de-a face cu o poveste cât se poate de adevărată, al cărei protagonist este încă în viață, locuind în Australia și conducându-și propria companie de balet clasic pentru care nu demult a organizat audiții. Este vorba despre Li Cunxin, unul dintre cei mai importanți balerini chinezi și internaționali care și-a scris autobiografia pe baza căreia s-a născut filmul regizat de Bruce Beresford. Fiind foarte aproape de stilul documentar, Mao’s Last Dancer face o trecere în revistă a principalelor momente din viața dansatorului chinez, începând din copilăria vitregă din China lui Mao Zedong, trecând prin anii de școală de balet de la Beijing (una din cele mai aspre academii de balet, la nivelul celor din URSS) și ajungând până la emigrarea lui Li în SUA. Este foarte interesant de urmărit traseul ideologic personal al copilului, tânărului și, mai apoi, maturului balerin care fusese îndoctrinat în linia ideilor de partid comunist, dar care a avut întotdeauna o înclinație spre a gândi cu propriul cap și de a încerca să ia deciziile care îi făceau bine, în ciuda și în opoziție cu ceea ce se încerca să i se impună din partea puterii. Sosirea lui la Houston îi produce o adevărată revelație și o rebeliune culturală interioară, căci tânărul Li realizează minciunile cu care ideologia de partid le umple intelectul supușilor din Țara Surâsului.
De multe ori de-a lungul acestui film m-am surprins amintindu-mi de cuvintele spuse de bunicul meu în legătură cu șocul cultural pe care cei din est, din fostul gulag sovietic, îl aveau în momentul ciocnirii cu civilizația occidentală din Europa și de peste ocean, lucru pe care l-am observat din plin în expresiile faciale ale interpretului lui Li Cunxin. Și ajungând la acest punct, trebuie să subliniez faptul că nu avem aici de-a face cu un actor profesionist, ci cu un balerin, prim-solist al companiei din Birmingham, Chi Cao. Uimitor cum reușește acesta să surprindă în fiecare secvență și prim-plan sentimentele și gândurile interioare ale personajului încredințat, de cele mai multe ori ridicându-se cu ușurință la nivelul unui profesionist al meseriei. De subliniat primele momente ale lui Li în Houston, când descoperă libertățile și frumusețile universului capitalist și când sunt surprinse privirile sale pierdute în marea de posibilități care se află în fața sa.
Cu ocazia aceasta am putut să mă bucur și de câteva fragmente din mari pagini coregrafice și muzicale și, totodată, mi s-a redeschis apetitul pentru cinematografia asiatică, descoperind un stil de joc al actorilor chinezi foarte natural, firesc și plin de subtilitate. Așadar, vă recomand și acest ultim, dar nu cel din urmă film inspirat din lumea baletului clasic și care aduce în prim-plan importanța artei mișcării armonioase în viețile tuturor celor care iubesc arta și frumosul.
(Surse foto: www.imdb.com, www.rottentomatoes.com, www.theguardian.com, https://m.cinemagia.ro/, www.justwatch.com/)
