”Cultura japoneză”, de Paul Varley
Editura Humanitas, Colecție Istorie, București, 2017
Traducere din engleză de Ruxandra Mărginean Kohno
Am început acest volum impresionant cu gândul că, la final, voi fi mai apropiat culturii japoneze și voi scrie o recenzie pe larg în care vă voi prezenta cele descoperite. Cu toate acestea, după doar câteva pagini, mi-am dat seama că aici, în această carte, este o adevărată bogăție de informații interesante și că mi-ar fi mai ușor și ar fi mai instructiv pentru cititori să grupez doar o parte din informațiile inedite cu privire la câteva dintre epocile istorice în articole tematice, cu recomandarea puternică să cumpărați această carte și să o savurați pe îndelete. Alte imagini și informații pe scurt am prezentat de-a lungul zilelor trecute pe pagina personală de Facebook.
1. Olăritul este o invenție japoneză.
Desigur, vorbim de o invenție care a fost descoperită, ulterior, independent și în alte regiuni ale lumii și, posibil, a apărut în Japonia în aproximativ același timp cu invențiile similare din China și Coreea. Astfel, arheologii consideră că apariția olăritului în Japonia a survenit undeva pe la anul 10.000 î.Cr., în epoca nouă a pietrei.
2. În Japonia, există temple încă în funcțiune de 2.000 de ani.
Și nu numai temple, ci și clădiri de locuit, case imperiale sau… critică literară din anul 900. Începuturile civilizației japoneze sunt caracterizate și de monumentele șintoiste, una dintre principalele religii ale Japoniei (anterioară budismului), iar principalul monument încheiat zeiței Soarelui este Sanctuarul de la Ise, care-i adăpostește chipul sub forma oglinzii, cel mai prețios obiect dintre însemnele regale. Unele date spun că acest sanctuar a fost întemeiat în anul 4 e.n., altele că undeva în secolele 6-7. Interesantă este felul în care, totuși, o construcție din lemn rezistă de atâta timp: sanctuarul este făcut din lemn de chiparos moale, nevopsit; de sute de ani, există obiceiul de a se reface structurile la fiecare 20 de ani în locuri din preajmă, alternând siturile (ultima refacere a avut loc în 2013). Se spune că acest obicei pornește de la dorința de a păstra prospețimea lemnului și de a evita distorsionarea și curbarea pe care le poate suferi acesta.
3. Cele două religii dominante, șintoismul și budismul, sunt contradictorii sau complementare?
Mă uitam pe un articol de pe Wikipedia despre religia japoneză și am observat că mai puțin de 40% dintre japonezi se consideră afiliați unei forme de religie. Cu toate acestea, până spre 80% din japonezi se roagă la un altar al uneia dintre religiile dominante, budism sau șintoism. Ei bine, Paul Varley consideră în acest volum că cele două religii se complementează foarte firesc. Șintoismul este o religie pozitivă, apropiată de natură și de forțele ei generative, considerând moartea doar o formă de degradare specifică naturii. Budismul, în schimb, a fost mult timp considerată o religie negativă, fiind preocupat de suferința existențială fără sfârșit și căutând să conducă ființele vii spre iluminare. De aceea poate, chiar și azi, în Japonia, în celebrarea nașterii și a căsătoriei ceremonia este șintoistă, în vreme ce funeraliile și comemorarea morților sunt budiste.
4. Numele ”Japonia” vine de la… europeni, via China.
Pe timbrele pe care le colecționam prin anii 1990, scria ”Nippon” și așa am cunoscut și denumit eu, în paralel, țara numită Japonia. Și, așa cum aflăm și din acest volum, această titulatură este cea adoptată de japonezi de-a lungul veacurilor. Astfel, inițial țara se numea Yamato, dar japonezii au trecut în secolul 7 la denumirea de Nihon sau Nippon, scrisă cu caracterele chinezește care semnifică ”soare” și ”obârșie”. De unde vedea și de unde a provenit astfel și expresia ”Țara soarelui răsare”? Pentru că țara venea la răsăritul Chinei, în mijlocul mării, adică ”obârșia soarelui”. Ei bine, de aici, de la pronunția chinezează a numelui Nihon – Jihpen – numele a ajuns în Europa prin intermediul lui Marco Polo (secolul al XIII-lea), fiind preluat de limbile europene în forme asemănătoare – englezescu Japan, românescul Japonia etc.
5. Cum s-a născut limba japoneză scrisă? Diferența între limbile chineză și japoneză.
Paul Varley spune la un moment dat următoarea frază, care mi-a atras atenția: ”Nu există nici o mărturie arheologică ori de altă natură care să pună în evidență faptul că japonezii ar fi încercat vreodată să elaboreze un sistem propriu de scriere.” (pag. 54). Ciudat, nu? Explicația principală este că au încercat de foarte devreme sistemul de scriere chinez, li s-a părut suficient și l-au utilizat în continuare.
Cu toate acestea, nu era suficient datorită diferențelor dintre cele două limbi, așa cum sunt menționate în carte: chineza este monosilabică, laconică și nu are flexiuni gramaticale; japoneza este polisilabică, folosește multe cuvinte în exprimare și are bogate flexiuni gramaticale. Prin urmare, în secolul al IX-lea, s-a elaborat un silabar cu aproximativ 50 de semne/silabe, numite kana, derivate din ideogramele chinezești, unele din acestea din urmă fiind însă folosite în continuare. Această îmbinare reprezintă și limba scrisă japoneză modernă: ideogramele sunt folosite pentru substantive, adjective și tulpinile verbale, iar kana ca markeri gramaticali, adverbe sau numele străine. Paul Varley și nu numai el consideră că japoneza are cel mai complex sistem de scriere din lume, în prezent.
6. Pasiunea japonezilor pentru poezia scurtă s-a născut… acum aproximativ 1.500 de ani.
Motivul? Natura limbii japoneze, despre care am scris și la punctul anterior. Fiind formată din silabe scurte (consoană+vocală), precum ka, su, mo și din vocale independente (a, i, u, e, o), limbii japoneze îi lipsește rima poetică veritabilă. Sau, cum spune Paul Varley, ea rimează prea ușor. În plus, are o slabă accentuare. De aceea, poeții japonezi au considerat, pe drept cuvânt, că e dificil să scrie poezii lungi. Așa că au preferat genurile poetice scurte, scrise de obicei în combinații de rânduri de câte cinci și șapte silabe, care reflectă gustul japonez pentru asimetrie. Dar, despre poezia japoneză, pot lăsa dovadă un citat, venit din prima bucată de critică literară din istoria Japoniei, din anul 905, semnat de Ki no Tsurayuki, unul din creatorii antologiei Kokinshu:
”Poezia japoneză își are rădăcinile în inima omului și înflorește în frunzele fără număr ale cuvintelor. Cum ființele omenești sunt stăpânite de preocupări dintre cele mai variate, prin poezie ei dau viață gândurilor din sufletelor lor, ca expresie a priveliștilor ce le apar dinaintea ochilor și a sunetelor ce le ajung la urechi. Auzind pasărea cântătoare ciripind printre flori și broasca în apă proaspătă – există oare ființă vie care să nu se lase purtată spre cânt? Poezia e cea care, fără osteneală, pune cer și pământ în mișcare, stârnește simțămintele zeilor și spiritele ascunse ochiului, îndulcesc legăturile dintre bărbați și femei, îmbunează inimile aprigilor luptători.” (pag. 81)
7. Cum se ajungea la mântuire în budism?
În perioada medievală, budismul Tărâmului cel Curat a cunoscut o mare înflorire în Japonia, iar problema doctrinală principală a fost dacă invocarea numelui lui Amida (unul dintre cei cinci Buddha ai Înțelepciunii) în vederea mântuirii (nembutsu) trebuia făcută o dată sau de mai multe ori. Mai ales că, mai devreme, preotul Kuya (903-972) interpreta cântece precum acesta:
”Nicicând nu va rata
Accesul în Țara Lotusului cea Fericită
Cel ce pronunță,
Chiar și o singură dată,
Numele lui Amida.”
În teorie, Amida făgăduise să-i mântuiască pe toți cei care-și recunoșteau propria neputință și se lăsau pe seama lui; așadar, o singură invocare ar fi trebuit să fie suficientă. Unii oameni însă, crezând că vor ajunge la o ”mântuire mai bună”, repetau nembutsu din nou și din nou. Cu cât aveai mai mult timp liber să faci acest lucru, cu atât ai fi avut mai multe șanse să fii mântuit, dar în același timp erai culpabil de o anumită lipsă de încredere în Amida. Shinran (1173-1262) a fost cel care a rezolvat această problemă, afirmând că Amida a făgăduit necondiționat mântuirea tuturor celor care se roagă spunându-i numele o dată, chiar dacă nu o pronunță cu glas tare. Cu mântuirea astfel asigurată, omul era liber să spună nembutsu de câte ori voia, reprezentând o expresie a mulțumirii către Amida, renașterea pe Tărâmul cel Curat fiind făgăduită.
8. Apariția teatrului no (”talent”, ”aptitudine”).
Gen dramatic bazat pe dans, teatrului no nu i se poate stabili o origine clară, dar se pare că a provenit din cele două genuri teatrale din Evul Mediu timpuriu, sarugaku (muzica maimuței) și dengaku (muzică rituală câmpenească), care aveau mare succes în rândul publicului. Astfel, în 1374, shogunul Yoshimitsu a asistat la un spectacol de sarugaku și a fost captivat de cei doi actori, Kanami și fiul său, Zeami, încât a devenit un generos protector al artei lor. Aceștia au devenit creatorii teatrului no, rafinând sarugaku, ridicându-l la nivelul unei arte dramatice de mare frumusețe.
Donald Keene a definit teatrul no drept un poem dramatic despre evenimente îndepărtate în timp sau supranaturale, interpretat de un dansator principal de multe ori mascat, care participă – în egală măsură cu personaje de mai mică importanță și un cor – la interpretarea partiturii muzicare și la declamarea textului poetic.” Dansatorul (actor principal) e cunoscut ca shite, iar printre personajele secundare se află waki (personajul colateral) – care face introducerea în textul piesei și pune întrebările care-l determină pe shite să-și spună povestea – și unul sau mai mulți tsure (însoțitori).
În timpurile moderne, pentru nespecialiști, teatrul no poate părea mult prea lent, iar intriga lipsită de consistentă (aproape inexistentă, spune Paul Varley). În plus, nu prea există realism, pentru că no este un teatru al simbolismului. Toți actorii sunt bărbați, care intepretează și rolurile de femei sau fetițe. De la actorul no se așteaptă să cultive mai cu seamă două calități: mononame (”imitarea lucrurilor” – capacitatea de a executa diversele roluri simbolice cerute de rolurile celor cinci categorii de piese no – piese de teatru cu zei, piese cu războinici, piese cu femei, piese miscelanee și piese cu demoni) și yugen (eleganța de la Curte, actorul trebuie să arate, să se poarte și să vorbească asemenea unui curtean).
9. Frumusețea picturii monocrome japoneze (sumi-e).
La finalul epocii medievale, în epoca Muromachi, a înflorit pictura monocromă, o artă preluată parțial de la chinezi. Această pictură se concentra, în special, pe peisaje (cunoscute sub numele de sansui, ”picturi cu munți și ape”), mai ales începând cu secolul al XV-lea, iar folosirea cernelii negre era compatibilă cu înclinația japoneză a epicii spre rece, uscat și solitar.
Cel mai cunoscut maestru al picturii monocrome a fost Shubun, preot zen de la Templul Shokokuji, deși nu mai cunoaștem decât câteva dintre picturile sale, toate peisaje, realizate pe paravane sau uși culisante. Peisajele lui sunt vizionare și pline de imaginație (scenele pe care le reprezintă sunt din China, niciodată vizitată) și impresioniste, spațiul nefiind limpede diferențiat, iar munții, stâncile, celelalte elemente picturale par deseori suspendate sau incorect integrate în restul peisajului. Analizându-l pe el și pe urmașii lui, dar și făcând o diferență semnificativă față de artiștii chinezi ai epocii, rezultă că artistul japonez reprezentativ este mai interesat de aspectele schimbătoare ale naturii: de pildă, cum arată un munte acoperit de zăpadă sau când natura e parțial acoperită de nori sau de ceață.
Discipolul și urmașul lui Shubun a fost Sesshu, considerat de unii critici de artă cel mai mare pictor al Japoniei. A avut multe realizări remarcabile, precum peisajele sau rulourile foarte întinse, dar a excelat mai mult la peisajele realizate în întregime în stil rapid ”cu stropi de cerneală”, cea mai cunoscută realizare de acest tip fiind cea prezentă acum la Muzeul Național din Tokyo.
10. Apariția neoconfucianismului și respingerea treptată a budismului.
La trecerea dinspre perioada medievală spre cea modernă, a existat o dispută și în privința religiei japonezilor. Creștinii fiind alungați sau masacrați (voi scrie despre asta în episodul următor), în Japonia, dinspre China, a ajuns neoconfucianismul, doctrina fiind bazată pe învățăturile marelui filozof din secolul 12 Chu Hsi. Cele două doctrine, budismul și confucianismul, sunt destul de diferite. În timp ce zen și budismul îi îndemnau de regulă pe oameni să renunțe la lumea asta împovărată de suferință, aflată în perpetuă mișcare, și să caute să intre pe tărâmul transcendent al fericirii, neoconfucianismul susținea că lumea fizică se bazează pe o ordine morală esențialmente perfectă, ce poate fi cunoscută prin dezvăluirea, pe scară mică, a lui ri (principiu, natură de bază) și, pe scară mare, a principiului fundamental suprem. Pe scurt, în timp ce budismul aspira la perfecțiune în altă lume, confucianismul o căuta în lumea aceasta.
Pentru japonezii din aristocrație , totul era atractiv la neoconfucianism, de vreme ce acesta promova ordinea socială, de clasă și punerea de acord a tuturor oamenilor în privința obligațiilor impuse de cele cinci relații umane de bază: relația dintre tată și fiu, dintre stăpân și supus, dintre soț și soție, dintre frați mai mari și frați mai mici și cea dintre doi prieteni. Așadar, ierarhia socială din epoca Tokugawa (întemeiată pe samurai, ca stăpâni, și pe țărani, meșteșugari și negustori, ca supuși) a fost validată de doctrina neoconfuciansimului, fapt ce a dus, apoi, la eliberarea treptată de budism.
Voi reveni cu alte lucruri inedite pe măsură ce mă voi apropia de Japonia zilelor noastre, care, deși mai cunoscută, rămâne la fel de spectaculoasă și plină de exotism, un factor de influență în multe domenii în prezent, dar complet diferită de Occidentul pe care îl descoperim mai ușor.
