Filme-cărți.ro vă prezintă în avanpremieră un fragment din volumul ”Căzînd în gol”, de Joe Simpson, apărut de curând în cadrul Colecției Hexagon-Carte de călătorie. Iată, la început, câteva amănunte despre această carte:
În 1985, Joe Simpson şi prietenul său Simon Yates reuşesc să escaladeze pentru prima dată masivul Siula Grande pe faţa lui vestică. De pe vîrf, la 6.344 de metri altitudine, cei doi admiră priveliştea Anzilor peruvieni care se întind cît vezi cu ochii. Entuziasmul lor se va risipi însă curînd, pentru că la coborîre lucrurile iau o întorsătură dramatică: Joe alunecă pe un perete de gheaţă şi, în cădere, îşi rupe piciorul. Simon încearcă să-l coboare cu ajutorul a două corzi legate una de alta. Se lasă întunericul, izbucneşte furtuna, iar la un moment dat Joe rămîne suspendat în gol. Neputînd să comunice cu el şi conştient că riscă să-şi piardă amîndoi viaţa, Simon decide în cele din urmă să taie coarda. Joe cade într-o crevasă, iar Simon se întoarce în tabără, obsedat de gîndul că prietenul lui a murit. Următoarele trei zile vor fi un coşmar şi pentru unul, şi pentru celălalt…
Fragment în avanpremieră:
Când au ajuns sus, la capătul peretelui de stâncă, Simon îl văzuse pe japonezul care era cap de coardă căzând în gol pe spate, cu braţele întinse, parcă a surpriză. În spatele lui, prin nişte spărturi din nori, se vedea hăul terifiant de aproape 800 de metri. Îngrozit, văzuse cum japonezul care era cap de coardă a căzut, smucindu‑se şi răsucindu‑se, şi, fără niciun sunet, l‑a tras şi pe partenerul său în abis. Pitonul lor de regrupare cedase. Cei doi au căzut în prăpastie, legaţi unul de altul, fără să poată face nimic.
Simon se grăbise să‑l ajungă din urmă pe Jon, care nu vedea acea porţiune mai joasă, povestindu‑i ce se întâmplase. Au rămas tăcuţi pe micul prag de piatră în timp ce se adunau norii de furtună, şocaţi de gravitatea a ceea ce tocmai se petrecuse atât de aproape de ei. Nu puteau face nimic pentru cei doi japonezi, care nu aveau cum să supravieţuiască unei asemenea căderi, iar cea mai rapidă cale de a anunţa salvamontul era să escaladeze vârful şi să coboare în Italia.
Reluându‑şi ascensiunea, au fost şocaţi să audă un strigăt înspăimântător din vale – ţipetele înfiorătoare ale cuiva care agoniza, singur şi înspăimântat. Privind în jos, i‑au văzut pe cei doi alpinişti alunecând pe câmpul de gheaţă superior, la aproape 200 de metri, cu o viteză din ce în ce mai mare. Erau încă legaţi unul de celălalt, iar rucsacurile lor şi tot felul de piese de echipament împrăştiate se rostogoleau pe lângă ei. Tot ceea ce a putut face Simon a fost să se uite neputincios cum cele două siluete minuscule alunecau cu viteză pe gheaţă. Apoi au dispărut dincolo de marginea câmpului de gheaţă, prăbuşindu‑se în abisul înfricoşător, către gheţar.
Printr‑un capriciu al sorţii, cel puţin unul din alpinişti supravieţuise probabil căderii iniţiale, aterizând pe câmpul de gheaţă. Cumva se opriseră, probabil li se agăţase coarda în vreo ieşitură stâncoasă – dar nu erau salvaţi. A fost o întorsătură crudă, atât pentru victime, cât şi pentru spectatorii şocaţi aflaţi mult deasupra lor. Doar o scurtă amânare, de vreo cinci minute, timp în care unul din ei s‑a luptat să se salveze, să‑şi găsească un punct de ancorare. Rănit grav, nu avea prea multe şanse. Poate că alunecase sau se desprinsese coarda; oricum, rezultatul a fost fatal.
Simon şi Jon, cu încrederea zdruncinată, şocaţi de tot ce se întâmplase, se întorseseră şi îşi reluaseră ascensiunea către vârf. Totul se întâmplase atât de brusc! Nu schimbaseră nicio vorbă cu cei doi japonezi, dar se dezvoltaseră un anumit respect şi o înţelegere reciprocă între ei. Dacă ar fi coborât cu toţii în siguranţă, ar fi vorbit, şi‑ar fi împărţit mâncarea până ajungeau în vale, s‑ar fi întâlnit într‑un bar din oraş, poate ar fi devenit prieteni.
Îmi aminteam că îl văzusem pe Simon intrând cu paşi rari în tabăra de lângă Chamonix când s‑a întors. Era abătut, tras la faţă şi obosit. Se aşezase, foarte afectat, tot întrebându‑se de ce el nu căzuse, deşi se legase în acelaşi piton chiar înainte să cadă japonezul. A doua zi îşi mai revenise: încă o experienţă acumulată, stocată în memorie, înţeleasă, acceptată şi luată ca atare.
Pe măsură ce somnul îmi dădea târcoale, am încercat să alung gândul că am fost cât pe ce să sfârşim la fel de îngrozitor ca şi cei doi japonezi. Nu ne‑ar fi văzut nimeni, m‑am gândit; de parcă ar fi contat asta.
Primusul ardea vesel lângă mine şi priveam dincolo de el, printr‑o gaură din peretele bivuacului. Faţa estică a muntelui Yerupajá se încadra perfect în fereastra circulară pe care o făcusem fără să vreau în peretele adăpostului. Soarele de dimineaţă gravase liniile crestei cu umbre şi proiecta nuanţe albăstrii pe muchiile culoarelor de pe versant. Pentru prima oară în ultimele patru zile, corpul meu s‑a eliberat de tensiunea concentrată în el. Eforturile disperate din seara precedentă fuseseră date uitării, iar amintirea faptului că fuseserăm atât de aproape de moarte se estompase. M‑am bucurat că eram acolo şi m‑am felicitat. Tânjeam după o ţigară.
Stăteam înghesuit în bivuac, dar îmi era infinit mai cald decât în cel de dinainte. Alături, Simon dormea încă, întins pe o parte, cu spatele la mine. Se lipise de mine la nivelul şoldurilor şi umerilor şi‑i simţeam căldura corpului trecând prin sacul meu de dormit. Această intimitate părea ciudată, în ciuda relaţiei noastre apropiate de pe munte. M‑am mişcat cu grijă, să nu‑l trezesc. Am privit faţa estică prin ferestruica rotundă şi mi‑am dat seama că zâmbesc. Ştiam că va fi o zi bună.
În timp ce făceam micul dejun, gazul s‑a terminat şi apă nu aveam să mai găsim până la lacurile de sub morene. Mai întâi m‑am îmbrăcat şi m‑am echipat, apoi am ieşit şi m‑am îndreptat către locul unde încercasem să sap primul bivuac. Simon se mişca încet şi abia când a venit şi el pe platforma largă a bivuacului prăbuşit mi‑am amintit de degerăturile lui. Buna mea dispoziţie s‑a risipit, îngrijorându‑mă când mi‑a arătat degetele. Vârful unui deget se înnegrise şi alte trei degete erau albe şi aparent rigide.
