Filme-cărți.ro vă prezintă în avanpremieră un fragment din volumul ”Amintiri despre Carol I”, apărut de curând la Editura Meteor Press (cartea se găsește deja în librării). Iată, la început, câteva amănunte despre această carte:
Editate după volumul de memorii consemnate de Mite Kremnitz şi cu o introducere de Sidney Whitman
Cartea de faţă este o editare prescurtată a volumului cu titlul original în limba germană „Aus dem Leben König Karls von Rumänien. Aufzeichnungen eines Augenzeugen” („Din viaţa Regelui Carol I al României. Însemnările unui martor ocular”), ce conţine memorii ale regelui redactate de scriitoarea Mite Kremnitz. Volumul înfăţişează biografia şi personalitatea acestuia şi descrie evenimentele principale (de la naştere până în anul 1899) petrecute în viaţa lui şi a poporului căruia i-a devenit monarh în 1881.
A fost editat de Sidney Whitman în 1899, ca „o lucrare pe care orice om politic ar trebui s‑o consulte dacă nu doreşte să rămână în necunoştinţă de cauză în privinţa multor aspecte din istoria politică a vremurilor noastre şi mai ales din istoria Chestiunii Orientale”. Este un document istoric de mare interes, care conţine, printre altele, scrisori importante din partea prinţului Bismarck, împăratului Wilhelm, împăratului Frederick, ţarului Rusiei, împărătesei Victoria şi Napoleon al III‑lea.
Publicând-o în vremea în care regele era pe tronul ţării pe care o slujea cu iubire şi devotament, editorul cărţii ne mărturiseşte: „Dacă am insistat oarecum pe îndelete asupra caracteristicilor personale ale regelui şi a metodelor lui politice, am făcut-o pentru a-l ajuta pe cititor să înţeleagă ce fel de om este şi astfel să-şi facă o idee clară despre cauză şi efect atunci când apreciază felul în care aparent imposibilul s-a dezvoltat în realitate. Lucrul acesta pare cu atât mai necesar, cu cât Amintirile… în sine – într-o măsură mai mare un jurnal decât o biografie – sunt concepute într-un spirit de rară imparţialitate. Mai cu seamă scrisorile adresate regelui de către tatăl său – care ne oferă ocazia de a descoperi o relaţie fermecătoare între tată şi fiu – fac cinste spiritului neînfricat al celui din urmă prin publicarea lor, iar francheţea cu care sunt prezentate situaţiile cele mai dureroase nu pot să nu atragă simpatia şi respectul cititorului. Ba chiar cartea conţine pasaje pe care mulţi narcisişti ar evita să le publice. Dar tocmai aceasta îi imprimă pecetea nepreţuită a adevărului, lăsând în acelaşi timp cititorului libertatea totală de a-şi formula propriile lui judecăţi.”
Fragment:
Cineva care a trăit mulţi ani în contact strâns cu familia regală română a oferit următoarea descriere, plină de simpatie, totuşi evident sinceră, a impresiei personale pe care o creează regele:
Când l-am întâlnit pentru prima oară, regele Carol împlinise cincizeci de ani. Poate că nu există altă etapă a vieţii în care bărbatul să-şi dovedească mai complet personalitatea decât această vârstă. Dezvoltarea sa fizică s-a încheiat de mult, dar, pe de altă parte, nu şi-a pierdut nici elasticitatea, nici puterea. Individualitatea spirituală îi este de asemenea coaptă şi completă, în măsura în care se poate spune că o fire profundă şi desăvârşită şi-ar fi încheiat dezvoltarea. În armonie cu adevărata nobleţe care exclude orice efecte împrumutate sau deliberate, prima impresie pe care regele o lasă asupra străinilor nu este frapantă: el este prea distins ca să atragă atenţia şi prea autentic ca să creeze o impresie imediată. Un pictor i‑ar putea admira trăsăturile chipeşe, însă regelui îi lipsesc statura înaltă şi fizionomia impresionantă care este atributul eroului din romanele cavalereşti şi care aţâţă entuziasmul maselor. Pe de altă parte, constituţia lui zveltă, de înălţime medie, este elegantă şi bine proporţionată; pasul îi este energic şi graţios. Ochii albastru-marin de sub sprâncenele negre şi groase ce se întâlnesc deasupra nasului acvilin rătăcesc uneori fără astâmpăr. Sunt ochii unui vultur, o comparaţie banală care a fost frecvent utilizată în trecut. Mai mult încă, agerimea şi acuitatea lor justifică o afinitate cu regele păsărilor.
În general nu se ştie – dar este adevărat – că regele României este pe jumătate francez prin descendenţă. Bunica lui paternă a fost prinţesa Murat, iar bunica maternă, aşa cum am amintit deja, a fost o franţuzoaică bine‑cunoscută în istorie: Stéphanie Beauharnais, fiica adoptivă a lui Napoleon Bonaparte, devenită ulterior prin măritiş prinţesa Stéphanie de Baden. Pe baza acestor particularităţi genealogice s-au obişnuit oamenii să-i atribuie regelui unele dintre caracteristicile evidente. Aspectul lui personal – şi mai cu seamă profilul minunat, ca dăltuit în marmură – reaminteşte fără doar şi poate de trăsăturile tipice ale vechii nobilimi franceze. De asemenea, statura zveltă, simetrică şi graţioasă este mai degrabă de stirpe Beauharnais franceză, decât Hohenzollern germană. Talentul lui pentru replici spirituale – l’esprit du moment, cum este denumit în mod inspirat – este în mod clar francez şi poate că tot francez îi este şi temperamentul sangvin, care i-a fost de mare folos şi l-a ajutat să nu descurajeze în mijlocul necazurilor celor mai grele, mai ales cu ani în urmă, când supuşii săi nu-l ştiau şi nu-l preţuiau ca în prezent. O capacitate uriaşă de muncă şi o indiferenţă absolută faţă de orice satisfacţie materială – sau gratificaţie a simţurilor – l-au înzestrat de asemenea în chip unic pentru ceea ce posteritatea va considera că a fost vocaţia sa cea mai de seamă: cea de politician. Iar succesul lui ca politician este cu atât mai remarcabil cu cât educaţia din tinereţe ca şi gusturile iniţiale fuseseră exclusiv ale militarului prusac. Carol nu studiase nici măcar dreptul şi administraţia, care sunt considerate în mod uzual temelia unei cariere politice. Cu toate acestea, nu puteai detecta la el nimic din asprimea sau spiritul visător german; poate puţin din duritatea insensibilă a fierului, mai degrabă din consistenţa oţelului – elasticitatea unei săbii bine făurite – care, deşi va fi afectată de rugină şi se va îndoi uneori, îşi va recăpăta mereu tăişul drept. Aşa am fost asigurat că este regele Carol ca politician – nu va ceda şi nici nu va şovăi în faţa vreunei influenţe, fiindcă moderaţia unei gândiri independente şi obiective nu l-a părăsit de fapt niciodată. Temperamentului său excepţional se datorează de asemenea faptul că a fost mereu capabil să facă faţă opoziţiei – ba chiar şi ostilităţii dureroase – fără a-i simţi efectul aşa cum o face omul obişnuit.
El a trebuit să înceapă prin a stăpâni dificila artă de a-i accepta pe oameni aşa cum sunt, ceea ce – aşa cum regele însuşi recunoaşte – a reuşit doar treptat. Cu toate acestea, a avut un geniu înnăscut pentru arta de a fi conducător. Prin însăşi firea sa, este un realist pragmatic, al cărui apetit nesăţios pentru informaţii, faits politiques, înăbuşă majoritatea celorlalte interese. De aceea a profitat prompt de experienţă care, adăugată gândirii independente pe care a avut-o dintotdeauna, a făcut din el un oportunist ale cărui oportunităţi au însemnat mereu bunăstarea ţării sale. Regele abordează chestiunile publice cu mintea deschisă a lui Gladstone: adică fără prejudecăţi, fără să aibă propriile lui opinii înrădăcinate. El îi ascultă pe toţi – şi în felul acesta îşi formează propria lui opinie – şi sfârşeşte în mod invariabil prin a-i impresiona şi influenţa pe alţii. Ba chiar manipulează în mod indirect opinia publică, întâlnindu-se şi discutând constant cu mulţi oameni. Şi asta pentru că în România nu există favoritism de clasă, cel puţin nu în privinţa accesului la monarh. Oricine poate fi prezentat la Curte şi în orice după-amiază de duminică oricine îl poate vedea pe rege, chiar şi fără formalitatea unei cereri de audienţă, care să-i fixeze o întâlnire.
Favoritismul personal n-a existat niciodată în timpul domniei regelui Carol. Dimpotrivă, el a înţeles şi a aplicat atât de meticulos ceea ce consideră a fi datoria lui de imparţialitate personală, încât odată a oferit următoarea justificare pentru o asprime aparentă: domnitorul trebuie să ridice pe unul şi să coboare pe altul după cum o cer interesele ţării. Cu alte cuvinte, nu trebuie să se lase condus de sentimentele personale, pe când în viaţa privată n-ar trebui să abandoneze niciodată un prieten. În acelaşi timp, regele Carol este foarte atent să evite responsabilitatea personală – nu din timiditate, ci întrucât consideră că o asemenea promovare este incompatibilă cu demnitatea unui rege constituţional. Ca atare, forma uzuală de discurs în consiliile cu miniştrii săi nu este „Le Roi le veut” („Regele vrea aceasta”), ci mai degrabă „Cred că este în interesul poporului să se facă cutare şi cutare lucru”.
