Text primit tot de la cititoarea noastră, Laura, căreia îi mulțumim!
Citim al treilea text (și cel din urmă) din ”Cele două morți ale lui Socrate”, de Ignacio Garcia-Valiño. Neobula și războinicul Alcibiade, iubitul ei de demult:
„Din fericire pentru Neobula, sclavii vâslași nu erau pe corabie, pentru că altfel ar fi forțat-o să iasă în largul mării, ca pe o sclavă captivă. Petreceau probabil prin bordeluri. Timp de câteva clipe, medită la ce era de făcut, așezată la pupă cu spatele la el, privind lumina abia pâlpâindă a unei corăbii îndepărtate care strălucea în întunericul mării, ca o insulă de unde luminile coastei s-ar fi zărit asemenea unor insulițe nesigure. Încă mai putea să se arunce în valuri și să scape înotând. Înainte de a-și putea calcula posibilitățile de salvare în acest fel, simți în spatele său apropierea odioasă a bărbatului, o răsuflare în grumaz, brațele care o cuprindeau, mâinile care îi căutau pielea.
El o chemă atunci pe numele pe care obișnuia să i-l dea, de floare a cărui parfum înnebunește bărbații. Pentru prima dată îi veni în minte clară, precisă, ideea de a-l ucide. Închise ochii și strânse din dinți, lăsând limba care înainta de jos în sus să-i scormonească gâtul și mâna să-i desfacă peplumul, coborând țesătura până la șolduri. Doar mirosul acela familiar o amețea puțin; nu era însă decât mirosul unei amintiri. Se trezi curând în micuța cabină de pânză, dezbrăcată, strivită cu violență sub genunchii bărbatului. Nu opuse rezistență. Se lăsă linsă ca și cum și-ar fi făcut treaba cu un client dezagreabil, desfăcu picioarele și alunecă ea însăși spre sexul erect, suspină, își undui ritmic șoldurile până ce tensiunea scăzu și bărbatului începu să-i placă, uitînd cum se ajunsese pînă acolo. Ea se lăsă întoarsă pentru a o putea pătrunde pe la spate, își crispă mâinile pe când el năvălea în ea cu euforie și îl ura din adâncul stomacului.
Îl voi ucide, se gândea, mișcându-se înainte și înapoi, îl voi omorî chiar în noaptea asta, oamenii lui o să-l găsească chiar în locul ăsta. Localizase deja cuțitul, îl întrezărise ieșind din faldurile mantiei care zăcea aruncată la pământ, la îndemână, gemu și începu să simtă plăcere, i se oferi în întregime, desfăcând încă și mai mult coapsele primitoare, și el o întoarse cu fața în sus, îngropându-se în pântecul ei, spărgându-și picăturile de sudoare de ale ei, gemând înnebunit, spasmodic, cu gura deschisă care saliva, chipul încordat și privirea oarbă sticloasă, în căutarea frenetică a unui climax care sosi cu un urlet sălbatic și cu sângele năvălind în trăsăturile schimonosite ale chipului, sânge urcând prin gâtul său victorios ochi injectați în ultimul frison înainte de a cădea stors de vlagă lângă ea. Înainte ca vârful cuțitului să-i străpungă pieptul și lama să se scalde în sânge, văzu în ochii deschiși ai bărbatului o acceptare voluntară. Citi în ei că se lăsa ucis de mâinile pe care le iubea.”
(”Cele două morți ale lui Socrate”, de Ignacio Garcia-Valiño, Editura Rao, 2006, pag. 238-239. Sublinierile ne aparțin.)
