În această lună, am citit revistele Dilema veche, România literară, Suplimentul de cultură.
–”Dilema veche”, nr. 679/23 februarie – 1 martie 2017. Cătălin Petre scrie despre ”Un nud în flăcări”, una dintre cele mai interesante statui descoperite în Creta, datând din anul 1450: ”Unghiile, care nici măcar nu sînt vizibile pentru privitor, au cuticule, iar axele lor sînt puțin diferite, cum și sînt în realitate, deși ispita e să le faci, mecanic, perfect paralele. La marginea încheieturii e marcat zimțul osului (procesul stiloid al cubitusului, cum ar veni). Lîngă cotul ascuțit se vede ușoara comprimare a mușchiului din cauza antebrațului în flexie completă. Nu vreau să zic că brațul e fără cusur, dar nici scopul sculptorului nu e educația anatomică, după cum nu e nici la Rembrandt, unde disecția mîinii făcută de doctorul Tulp are niște stîngăcii, și nici la Michelangelo, unde dreapta lui David are toate venele umflate (foto), în vreme ce pe stînga nu se văd decît oasele.”
În rubrica sa săptămânală ”Feedbook”, în care analizează cele mai recente apariții editoriale, Marius Chivu scrie despre traducerea cărții ”Călătorind prin Europa de Est”, de Gabriel Garcia Marquez: ”Revenind la vizita din Uniunea Sovietică, aceasta ocupă cea mai mare parte din carte şi este deopotrivă plină de absurd, umor şi poezie. Jurnalistul Gabriel García Márquez scrie în cu totul altă cheie decît prozatorul Gabriel García Márquez şi aceste reportaje sovietice sînt o (cu totul altă formă de) încîntare. Colosul geografic care e Uniunea Sovietică („te instalezi să locuieşti în trenuri“), dimensiunile eroice ale clădirilor comuniste („o apăsătoare arhitectură de patiserie“), scenele de viaţă urbană („sovieticii conduc automobilele de parcă ar fi căruţe cu cai“) sau consideraţiile cu privire la schimbările sociale („dispariţia claselor e o evidenţă impresionantă: lumea e toată la fel, la acelaşi nivel, cu haine vechi şi prost croite, cu pantofi de duzină“) ori la mentalitate („ruşii sînt un popor care-şi doreşte cu disperare să aibă prieteni“), toată atmosfera sovietică de „bigotism ţărănesc“ devine un spectacol prin ochii lui Gabriel García Márquez.”
–”România literară”, nr. 9-10/3 martie 2017. Mircea Mihăieș scrie despre protestele din ultimele săptămâni, sub titlul de ”Pancarte pentru struți”: ”Deși am fost uimit de inventivitatea multora dintre construcțiile lexicale, cel mai mult mi-a plăcut protestul fără cuvinte al unui copil. Aflat pe umerii tatălui, viitorul cetățean respectabil, în vârstă de vreo trei ani, purta o pancartă pe care se aflau doar urmele creioanelor colorate plimbate cu vizibilă energie (ca să nu spun nervozitate) pe o foaie albă de hârtie. Tatăl, un om evident inteligent, nu s-a folosit de copilul minor pentru a-și exprima propriile sentimente, ci l-a lăsat pe acesta să ”vorbească” în propriul limbaj. Mesajul mi s-a părut, tocmai din acest motiv, incomparabil mai puternic decât lozincile protestatarilor care aveau revendicări clar formulate.”
Marta Petreu este în dialog cu Gellu Dorian și mărturisește, printre altele: ”Filosofia fără istorie – adică fără contextul socio-cultural din care s-a născut – e cam fără sens, devine găunoasă. Oricât ar fi de genial un filosof, tot e marcat de epocă, de aerul timpului. Departe de a fi o sumă de adevăruri eterne, filosofia – îți spune numai banalități, dar unele utile – e numai căutarea adevărurilor, iar acestea nu sunt niciodată măreț-eterne, ci totdeauna ale unei epoci. Dar ea este o metodă nemaipomenit de eficientă de-a le căuta, un fel de cheie universală care deschide orice ușă. Însă, repet, ea își dobândește sensul complet pe măsură ce este completată și combinată cu tot restul culturii… De fapt, sunt tot mai tentată s-o văd ca pe o disciplină a istoriei, cu un sens strict hermeneutic și istoric.”
–”Suplimentul de cultură”, nr. 558/11-17 martie 2017. Despre cartea ”Cei trei împărați”, de Miranda Carter, scrie Radu Cucuteanu: ”Prezentarea celor trei veri (intr-o Europa in care toate familiile regale erau inrudite) nu este una strict politica, ci Miranda Carter alege o alta cale. Biografiile fiecaruia dintre ei sunt aduse in fata cititorilor in mod extins, ceea ce permite cautarea unor explicatii de ordin social, cultural si chiar psihologic pentru actiunile lor – aici se remarca accentul pus de autoare pe trasaturile temperamentale si pe dezvoltarea fiecaruia dintre cei trei. Dar nu trebuie ca cititorul sa se astepte doar la atat. De un mare interes in explicarea alunecarii spre razboi sunt si alte figuri-cheie din carte, precum Rasputin, Bismark, regina Victoria („bunica Europei“) sau fiica sa, Victoria (Vicky), mama lui Wilhelm al II-lea. Folosindu-se de aceste personaje, Carter reuseste sa dea viata celor trei imparati, aratandu-ne simpatiile si antipatiile lor, populand o lume cu figuri care se constituie intr-o imagine vie, in care destine se impletesc in tesatura zilnica a istoriei.”
–”Suplimentul de cultură”, nr. 554/11-17 februarie 2017. Un interviu foarte fain al lui Constantin Piștea cu Radu Pavel Gheo despre romanul ”Disco Titanic” (pe care îmi reproșez că nici acum nu l-am citit). Cât a lucrat romancierul din Timișoara la această carte: ”Scrisul concret, adica deplasarea stiloului pe hartie, inseamna doar o mica parte din crearea unei carti. La Disco Titanic am lucrat vreme de cinci-sase ani, dar am scris trei ani. Inainte de a ma apuca de scris, mi-am facut documentarea de care aveam nevoie pentru partea croata a cartii, adica am citit vreo zece carti, am cautat pe internet nume, locuri, evenimente, am umblat pe forumuri de discutii despre razboiul din fosta Iugoslavie, am citit amintiri si informatii despre Splitul de dinainte de 1991. Am citit vreo cinci carti numai despre razboiul din fosta Iugoslavie. Asta pe langa datele concrete de pe internet. Apoi am elaborat intreaga structura de rezistenta a cartii, am stabilit care-s personajele principale si secundare, cu tot cu biografiile lor, trasaturile lor fizice etc., am impartit cartea pe capitole si parti – le-am si numit –, am decis cum se vor numi capitolele (desi aici am mai facut modificari pe parcurs). Si abia cand aveam toate astea clar in minte (si dupa ce mi-am sustinut public teza de doctorat), m-am apucat de scrisul propriu-zis. Care a durat cat a durat.”
–”România literară”, nr. 11/10 martie 2017. Despre ”Misterul mașinuțelor românești”, de Florin Irimia, scrie Adrian G. Romilă: ”Nici ”memorialistică, dar nici 100% ficțiune”, după cum însuși o spune, în Prembul, întâmplările din texte chiar ”i s-au întâmplat naratorului” sau ”ar fi putut să i se-ntâmple”. Avem, așadar, glosări metaliterare care sunt foarte precaute atât cu încadrarea în genurile consacrate (povestire de ficțiune, autobiografie, memorialistică mascată), cât și cu posibilitatea identificării unora dintre evenimente și personaje. Scriitorul, indiferent cine ar fi el și indiferent de relația sa cu naratorul, vrea să înțelegem că e vorba numai și numai de un imperativ personal, de o ”călătorie”, iar nu de gesticulația unei anume specii literare.”
De ceva timp am terminat și eu Mâța vinerii, de Doina Ruști. Printre primele recenzii apărute la noi, se numără cea a lui Marius Miheț din România literară: ”Doina Ruști scrie cel mai bun roman al ei, Manuscrisul fanariot, după ce studiază mii de pagini de documente, îngăduindu-și să dea, la o adică, în egală măsură, și un alt tip de text – științific (cărțile ei de antropologie culturală stau mărturie). În orice caz, romanul cel mai recent, Mâța Vinerii, face apel la curiozitatea istorică a cititorului. Se știe că secolul fanariot nu mai încântă nici măcar pasionații călătoriilor în timp. Alergică la orice fel de limitare a realului – ca și celelalte scriitoare amintite -, Doina Ruști se încăpățânează să transmită pasiunea ei documentară coroborată cu cea ficțională. Și reușește.”
–”România literară”, nr. 12/17 martie 2017. Interesant cazul iezuitului Mihai Godo, despre a cărui carte de memorii scrie Sorin Lavric: ”Grație reputației de ins intratabil, va fi trimis spre lichidare la Râmnicu-Sărat, unde va sta singur în celulă șase ani. Aici va cunoaște tortura frigului, dar în schimb va avea timp berechet să se roage. Singurele ființe care îi vor ține de urât vor fi păianjenii din colțul celulei, pentru iezuit neputându-se închipui nenorocire mai mare decât să moară unul din ei. ”Unul din milițieni mi-a călcat păianjenul în picioare. Mi-e rușine să recunosc, dar am plâns de durere. Ca atunci când îți moare o rudă, așa m-a durut că a murit bietul păianjen. Ce să mă fac eu de-acum fără păianjen?” (p. 140) Cine poate intui ce se întâmplă în capul unui om care, ținut la izolare, ajunge să plângă din cauza morții unui păianjen?”
