În această lună, am citit revistele Memoria, Timpul, România literară.
–”Memoria”, nr. 94 (1/2016). Ca de obicei, foarte interesante articolele din Memoria-revista gândirii arestate. Vă aduc aici doar două articole, dar revista trebuie citită în integralitate. Ioan-Aurel Pop scrie un eseu foarte cuprinzător și interesant despre latinitatea românilor-contribuții ale transilvănenilor: ”Latinitatea este un element definitoriu al identității românești, dar românii, conform cercetărilor din epoca mai recentă (adică de vreun secol și jumătate încoace), sunt un produs complex, în alcătuirea căruia au intrat și traco-daco-geții, apoi slavii, ca și alte grupuri migratoare sau populații vecine, alăturate pe parcurs. Pe de altă parte, așezarea geografică a românilor a făcut ca, pe lângă elementele identității de sorginte occidentală – numele, originea romană, limba neolatină, creștinarea în haină latină etc. – aceștia să aibă biserică bizantină, să fi avut ca limbă a cultului, a cancelariilor și a culturii slavona, să fi scris cu alfabet chirilic secole la rând și să fi fost influențați de civilizațiile sud-est europene, de factură slavo-bizantină și, de la o vreme, chiar turcească. Sub aspectul adevărului istoric, este corect să cunoaștem și să cultivăm toate aspectele sau componentele identității românești, așa cum au făcut marii creatori din perioada modernă, prin operele lor, între care cea a lui Mihai Eminescu rămâne definitorie și exemplară.”
Prahoveanul Octavian Onea semnează un articol despre ”efectul Scăeni asupra bibliotecilor publice din România”: ”Despre reforma din 1953, Alexandru Graur a scris că a fost una dintre ”primele sarcini” ale noii noastre Academii, ”creată în 1948”. După discuții publice, ”s’a eleborat o Hotărâre a Consiliului de Miniștri, care a fost semnată la 16 septembrie 1953, cu sarcină pentru Academie de a publica Micul dicționar ortografic până la 1 octombrie 1953, urmând ca noile norme să intre în vigoare de la 1 aprilie 1954.” Urmările imediate s-au simțit chiar atunci. Primele care le-au simțit au fost cărțile. În sensul că tot ce era tipărit în ortografia cea veche, burgheză, trebuia urgisit și aruncat (excluzându-se, totuși, cărțile de le Editura Cartea Rusă și cele ale autorilor comuniști, dar nici acestea toate, doar cele editate după 1947). Fără liste și fără broșuri. Cu toptanul.”
–”România literară”, nr. 18-19/29 aprilie 2016. Foarte interesant articolul lui Ion Manolescu despre cărțile din benzile desenate, cu referiri la cărțile de acest gen din Franța, dar pe care le-am prins și noi prin România în anii ’90. Vă mai aduceți aminte de Pif (Pifou) și Hercule? ”În anii ’60-’70 ai secolului 20, referințele intertextuale prezente în revistele franceze de benzi desenate Vaillant, Le Journal de Pif și Pif Gadget au, deseori, caracter livresc. Printr-o simpatică metamorfoză intelectuală, personaje cărora, în mod normal, nu le-am atribui preocupări filologice (câini sau pisici antropomorfe) capătă gustul literaturii sau al filosofiei și se apucă de citit pe șezlong Platon ori Aristotel. Discrepanța dintre seriozitatea tomurilor academice și derizoriul comportamentului eroilor desenați creează efecte hilare. Comicul și ironia postmoderniste, ca rezultat al folosirii intertextului livresc, se mențin și atunci când scenariștii inventează titluri de cărți aparținând unor autori ”mari” sau aleg să citeze autori ale căror opere intră în flagrantă contradicție cu situația casetei BD.”
–”Timpul”, nr. 203-204/februarie-martie 2016. Foarte bogat sumarul numărului dublu al revistei Timpul, am citit majoritatea articolelor și vă sfătuiesc să căutați această revistă culturală, depășește în mod clar revistele culturale tipice de provincie, ba chiar și pe cele centrale. Iată câteva articole pe care le-am ales pentru dvs.: Mihaela Mocanu ne oferă o scurtă istorie a Timpului, punând accentul pe perioada de glorie din sec. 19, când activau acolo Eminescu, Slavici și Caragiale: ”Chiar dacă deosebirile de structură erau foarte mari ‒ unul iubea singurătatea, pe când celălalt prefera compania prietenilor, unul vedea în trebuințele omenești sursa tuturor suferințelor, pe când celălalt considera că satisfacerea oricărei trebuințe constituie o plăcere, ceea ce i-a apropiat, spune Slavici, era, înainte de toate, cultul formei. „Țineau amândoi să-și cetească împreună scrisa mai nainte de a fi dat manuscriptul la tipar. Lucrul acesta era foarte cuminte, ei însă nu se mărgineau să cetească, ci începeau să și discute mai întâi asupra limbii, apoi și asupra cugetărilor și se pierdeau în discuțiuni în vreme ce paginatorul din tipografie cerea mereu manuscris. Erau însă amândoi de părerea că anume cele ce au să fie cetite de mulți trebuie să fie scrise cu multă îngrijire, și nu țineau seamă de stăruințele paginatorului, care nu-și dădea seamă că «limba păsărească» e propagată de oameni care scriu cu ușurință” (Ioan Slavici, op. cit., p. 160).”
Un grupaj de articole îi este consacrat volumului ”Și eu am trăit în comunism”, coordonat de Ioana Pârvulescu. Iată ce a însemnat acest articol pentru Ioan Șerbu: ”Este admirabil efortul Ioanei Pârvulescu de a strânge și a edita o asemenea colecție, cu diferența, față de exemplul de mai sus, că o face despre viața din România. Și eu am trăit în comunism nu este doar o altă carte despre comunism, nu vorbește despre cenzură, represiune sau Securitate, ci despre banala viață de zi cu zi. Despre alimentară și cozi, despre pile și frig. Este aproape imposibil de înțeles astăzi totala ruptură dintre Arcadia marilor realizări – raportată obsesiv, patologic în presa vremii – și locuitorii ei, pentru care problema cea mai importantă era aceea a procurării hranei. După cum total absurd ar fi să crezi astăzi că obții vreun avantaj oarecare cu un pachet de Kent. Tocmai de aceea, cartea face un apel la amintire cum nu demult făcea și În gura foametei a lui Alexei Vakulovski, un alt colaj dacă nu de întâmplări, ca în cazul de față, atunci de interviuri.”
Foarte simpatice cele trei mici schițe ale Teodorei Manea despre cele trei iubiri din copilărie: ”S-a scris obositor de mult despre iubire. Și s-a scris în tot felul, de la poezie la filosofie, de la memorii la literatură fantastică. Dar probabil că despre iubirile copiilor, despre cele pre-erotice, nu se scrie prea mult. Ca fâșii de ceață ruptă peste câmpia dimineții, adulții le ignoră imaterialitatea, iar copiii sunt foarte stânjeniți să vorbească despre ele și rămân prăfuite undeva printre amintiri cu ghiozdane.”
–”Timpul”, nr. 205/aprilie 2016. De citit, pentru cei care sunt interesați de lumea literară de la noi, articolele lui Radu Vancu despre disputele din Uniunea Scriitorilor din România. Articolul de pe prima pagină face o sinteză a ceea ce se întâmplă și se încheie astfel: ”Nu te poți numi scriitor dacă vezi toate aceste lucruri și nu protestezi. Orice resursă de demnitate, oricât de minimală, îți cere să faci asta. Trebuia protestat împotriva bovarismului caligular al lui Nicolae Manolescu pentru a demonstra că aceste resurse de demnitate există. Iar dacă aceste instituții – recte USR și demnitatea scriitorului român – vor fi în cele din urmă reconstruite, atunci va fi limpede că tot acest scandal nu a fost numai necesar, ci și util.”
–”România literară”, nr. 20/13 mai 2016. Bill Bryson este unul dintre autorii mei preferați, mai ales că în cărțile sale știința capătă de cele mai multe ori aspecte mai umane, nu mai este așa de aridă. Nu întrutotul cu această părere este Sorin Lavric, atunci când vorbește despre cartea ”Despre toate, pe scurt”: ”Nu e vorba de a micşora meritul lui Bill Bryson, un ziarist căruia efortul de a se documenta în vederea scrierii capitolelor i-a luat trei ani din viaţă, după propria mărturisire din introducere. E atît de multă informaţie verosimilă aici, că munca de a o strînge spre a o topi într-o naraţiune atrăgătoare e de lăudat. Ce contrariază e amestecul logosului cu eposul, a laboratorului cu alcoovul, a ideilor cu indiscreţiile, a speculaţiei cu fornicaţia, a duhului academic cu pofta de şuetă. E tributul pe care îl plăteşte orice autor care iese din amfiteatru şi coboară în piaţă. Volumul Despre toate pe scurt, în ciuda celor aproape 600 de pagini, se citeşte lesne, aidoma unui foileton de ciudăţenii în care cititorului i se dă mură în gură, şi nu oricum, ci într-o manieră complice, o mare parte din acea zestre de cunoştinţe ştiinţifice pe care le socotim ca ţinînd de cultura generală.”
Lipsa de timp înseamnă și mai puține lecturi, dar poate că recenzie Gabrielei Gheorghișor să vă îndemne și pe voi, și pe mine, să citiți cartea lui Marian Ilea, ”Herina”: ”În Herina, aluatul epic nu dospeşte prea mult, blatul rămâne subţirel, straturile de semnificaţie, puţine, dar pitorescul uman şi magicul unor întâmplări, interesante din punct de vedere antropologic, aromează atrăgător povestea acestui spaţiu mitteleuropean. De reţetele cofetarilor nici nu mai zic: pofticioşii vor saliva ca pruncii.”
–”România literară”, nr. 21/20 mai 2016. Foarte frumoasă confesiunea lui Robert Șerban din revista Hyperion, preluată în rubrica ”Ochiul magic”: ”Am trecut de 45 de ani, prin urmare am luat-o în jos, pe pantă, ușurel, ușurel. N-am planuri mari, n-am proiecte care implică durate lungi de timp, nu-mi bat capul cu anul 2020. Vreau să fiu cât mai aproape de copiii mei, să-i ajut cum pot și cum știu, vreau să-i înțeleg și să le învăț limba, să mă bucur de clipele cu ei, să râd până la lacrimi de spusele lor (Tudor e un continuu emițător de perle pe care eu le culeg și le mai pun pe Facebook, spre delectarea prietenilor), să-mi înghit lacrimile atunci când sunt bolnavi sau supărați… În rest, aș vrea să citesc mai mult. Cititul mă și inspiră, îmi face poftă de scris. Și, da, îmi doresc să sciu. Nu știu ce, dar nu îmi fac griji. E bine așa, să ”joci” la surpriză. Fiindcă ce altceva e scrisul dacă nu o joacă?”
Ne-a atras atenție de ceva vreme volumul ”Caragiale, diavolul din detalii”, de Simona Vasilache. Despre acesta, scrie Gabriel Dimisianu: ”Răsfățatul Domn Goe, în tren, își pierde pălăria scoțând capul pe geam și se răzbună acționând maneta de oprire. Alt răsfățat, cățelușul Bubico, e scăpat cu intenție pe fereastra deschisă a vagonului. Altor personaje, în alte schițe, li se întâmplă tot felul de neplăceri tot în trenuri sau pe peroane. În legătură cu evenimente cum sunt cele de mai sus și în general cu acelea din schițele în care apar copii Simona Vasilache ajunge la o concluzie fermă care-l vizează pe scriitor ca persoană: lui Caragiale nu-i plac copiii, îi indispun, îl irită. Simțim asta ca o reacție transmisă diferitelor personaje din Momente, cei care colindă noaptea berăriile, indispuși de faptul că acasă nevasta lor face, a nu știu câta oară. Mai bine s-ar întâlni cu un amic, să discute politică”.
