În această lună, am citit revistele Memoria, România literară.
–”Memoria”, nr. 95 (nr. 2/2016). Gheorghe Nandriș (din câte știu, fiul Aniței Nandriș-Cudla) aduce în fața publicului un nou cuvânt, o nouă sintagmă, aceea a comucidului, despre care scrie: ”Nu trebuie să surprindă pe nimeni apariția sintagmei care lipsea: ”comucidul”. Această sintagmă definește – tot cu un singur cuvânt crimele făcute de comuniști, sau în numele ideologiei comuniste, sub orice formă și în orice loc s-au comis. Iată exemplul masacrului de la Lunca din 6/7 februarie 1941 – de care ne ocupăm – foarte bine camuflat de NKGB și istoria comunistă dar, în egală măsură, ignorat și de istoriografia postcomunistă, încât acest masacru sovietic, ca și seria celor care au urmat (Fântâna Albă etc.), sunt aproape necunoscute, deși numărul victimelor românilor bucovineni de la ”zidul Prutului” este mult mai mare decât al celor omorâți la zidul Berlinului, care – pe bună dreptate – a revoltat întreaga Europă, iar cei vinovați au dat socoteala.”
Exemplul luptătorului anticomunist Vasile Paraschiv este unul care merită mereu atenția oricărei generații. Cu prilejul articolului Andreei Andrei, aflăm mai multe amănunte despre viața acestuia, dar și despre sistemul spitalelor de psihiatrie din România comunistă: ”Spitalele psihiatrice din România erau inventariate după cum urmează: spitale psihiatrice obișnuite, secții de psihiatrie ale spitalelor de tip penitenciar (Jilava) și instituții psihiatrice speciale pentru bolnavii periculoși incurabili sau care au săvârșit vreo faptă penală. Pe lângă aceste spitale, exista însă și o categorie cu totul aparte, cea a ”vilelor speciale de psihiatrie”. ”Vilele speciale de psihiatrie” erau de fapt o serie de vile amplasate de către Securitate în diferite zone de pe lângă București: Mogoșoaia, Floreasca, Snagov. De regulă, în aceste vile erau internați membri importanți de partid sau persoane cunoscute regimului. Vilele erau păzite non-stop de către un personal medical, iar tratamentele aplicate ”bolnavilor” aveau ca scop lichidarea fizică a celor internați. Erau considerați ”bolnavi periculoși” următorii: persoane diagnosticate cu boli incurabile și cei care comiseseră fapte penale.”
–”România literară”, nr. 22/27 mai 2016. Simona Vasilache scrie în rubrica Vintage despre Foe, de J.M.Coetzee (carte despre care am scris și eu pe Filme-cărți.ro): ”E multă poezie, impecabil tălmăcită în româneşte, în această carte care putea fi şi crudă, şi indigest-teoretică, şi îmbâcsită de trucuri postmoderne. Nu e nimic din toate astea ci, plină de controversele vremii noastre, o lectură la fel de nostalgic-zguduitoare ca recitirea poveştilor copilăriei. ”
–”România literară”, nr. 24/10 iunie 2016. Râd în continuare cu hohote mari despre certurile dintre USR și ceilalți, iar primii folosesc ca tribună o revistă care ar trebui să facă cultură pentru toți, nu îndreptată împotriva unora. Să îl luăm ca exemplu pe Gabriel Chifu, câștigătorul fraudulos al Premiului Eminescu de anul trecut, care dă lecții tinerilor scriitori prin intermediul unui decalog: ”6. N-aş fi dependent de public şi de aprecierea lui. Aş privi cu mefienţă recunoaşterea care vine din această zonă, bănuind că e o zonă amăgitoare, a nisipurilor mişcătoare. Performanţa în literatură, cu precădere în poezie, este o chestiune a numerelor mici, nu a marelui public. Recunoaşterea adevărată vine de la cei înzestraţi cu instrumente fine de interpretare a unui text, criticii, iar nu de la marele public. N-aş fi un adept al populismelor, oriunde şi oricum s-ar manifesta ele. Mai totdeauna marele public se înşală în alegerile sale, îndreptându-se (ceea ce nu e nefiresc!) spre valorile verificate, acelea care ascultă de un inevitabil conformism.” Ha!
O carte interesantă, despre despotul luminat Constantin Mavrocordat, scrisă de Florin Constantiniu, este recenzată de Sorin Lavric: ”Verdictul lui Florin Constantiniu e de „despot luminat“. Autorul se fereşte de a-i face domnitorului efigia sau de a-i îngroşa spectrul. Istoricul scrie din zepelin: distant, rece şi sec. Mavrocordat a făcut cît bine a putut într-o epocă în care relele se ţineau lanţ. Concluzia: fără un fanariot ca Mavrocordat, ţările române s-ar fi schimbat mai lent. Istoricul e prea versat pentru a folosi termenul de „progres“ în privinţa acestor schimbări. Ce progres poate fi cînd eşti o provincie condusă de delegaţi ai sultanului?”
–”România literară”, nr. 25/17 iunie 2016. Despre Sărbătoarea corturilor, romanul lui Ioan T. Morar, scrie Marius Miheț: ”Sărbătoarea corturilor aduce în prim-plan căutările febrile ale neoprotestanților. S-a vorbit, după 1989, aproape exclusiv despre prigoana greco-catolicilor. Și era de înțeles. Statistic, însă, baptiștii și penticostalii nu existau decât la un nivel simbolic. Povestea lui Ioan T. Morar indică, în schimb, o altă realitate, mai puțin cunoscută, fardată abil de Securitate pentru a da bine în afară. Mesajul trebuia să fie limpede: în România, libertatea religioasă este totală. Deși regimul ateu descuraja în toate modurile orice afirmare interioară, cu atât mai mult a cultelor neoprotestante. Am rezumat ideile din roman, cele mari, în rama cărora se derulează povestea propriu-zisă a unui grup de baptiști care trec la penticostali, apoi îmbrățișează pe adventiști, pentru ca în final să devină adepți ai Legii mozaice.”
