În această lună, am citit revistele România literară, Suplimentul de cultură.
–”România literară”, nr. 1/13 ianuarie 2017. Adrian G. Romilă scrie despre ”Disco Titanic”, romanul lui Radu Pavel Gheo și concluzionează: ”Construit binocular, în perechi de personaje, de timpuri și de lumi, cu un discurs polifonic care se remarcă atât prin tehnicile variate (narațiune alternativă cronologic, reportaj de război, replici de teatru, decupaj filmic), cât și prin minuția detaliilor de fundal, romanul lui Radu Pavel Gheo e încă o reușită estetică. E cartea unui prozator care știe de mult care e relevanța umană și care-i puterea simbolică a literaturii.”
–”România literară”, nr. 2/20 ianuarie 2017. Un articol interesant despre relația dintre Eminescu și Caragiale îl are ca autor pe Nichita Danilov: ”Că Eminescu a fost lipsit de maniere comune, iarăși o înțelegem. Autorul Luceafărului era prea ocupat de ce se întâmplă în forul său interior pentru a fi atent la etichetă. Nici gesturile, nici vorbele sale nu erau din cale afară de manierate. Mi-l închipui vorbind precipitat, cu poticniri, cu pauze în care febrilitatea alterna cu tăcere apăsătoare. Nu știu dacă era un orator perfect. Frazele sale erau razante, exprimând adevărul despre om și despre epocă. Nu mi-l închipui nici patetic, ci mai degrabă înzestrat cu verb sarcastic, ce șfichiuia simțul comun. Eminescu era deopotrivă încrezător, dar și suspicios. Pe moment, putea să pară un spirit naiv, ușor de manipulat de către un interlocutor abil cum era Caragiale. Urmau însă întrospecțiile și reflexiile pe care poetul și le făcea la sfârșitul zilei, derulând în minte evenimentele trecute. O mulțime de replici și de chipiuri i se perindau rotindu-se în fața ochilor; atunci anumite decupaje ambigue erau cântărite și pe față, și pe dos, astfel încât neclaritățile, excesele și naivitățile de moment, căpătau o altă tentă.”
–”România literară” nr. 3/27 ianuarie 2017. Sorin Lavric scrie despre cartea apărută la Editura Vremea, ”În zodia exilului. Întrezăriri”, de Nicolae Stroescu-Stînișoară, și concluzionează: ”Un jurnal de om recules, în care păstaia publică e lăsată deoparte spre a înfățișa numai boabele intime. Un volum tonifiant pentru cei de aceeași stofă cu Stroescu-Stînișoară, dar, probabil, din cale afară de tern pentru cei care nu-i împărășesc premisele. Altfel spus, un volum ale cărui accente subtile au nevoie de cititori pe măsură.”
Un volum care mi-a plăcut și mie mult, ”Ursulețul lui Freud”, de Răzvan Petrescu, este recenzat pe scurt de Marius Miheț: ”Trebuie că după ce a scris aceste texte, Răzvan Petrescu apreciază sau compătimește mai mult criticii literari. Când prozatorii sau poeții fac oficiile de critici sunt amuzanți fără să vrea, dar postura ridicolă nu-i dezarmează. Răzvan Petrescu reușește să fidelizeze umorul tocmai pentru că nu are pretenții de critic literar.
–”Suplimentul de cultură”, nr. 551/21-27 ianuarie 2017. O anchetă literară făcută de aceeași neobosită Eli Bădică ne aduce în prim-plan câteva opinii ale unor scriitori care nu fac parte din Uniunea Scriitorilor despre neînțelegerile din aceeași USR. Iată ce spune Mircea Pricăjan: ”Incepem sa avem mai multi scriitori adevarati in afara USR decat inauntrul sau. {i pana cand exercitiul transparentei nu va fi asumat, ca prim pas spre o foarte necesara regandire a functiei si menirii Uniunii Scriitorilor, nu-mi imaginez ca tinerii se vor grabi sa ia locul scriitorasilor pe care nici propriii parteneri de viata nu-i recunosc ca autori in absenta pozei.” Și Radu Vancu: ”Nu as accepta in ruptul capului sa devin membru al unei asemenea organizatii violente si anti-literare, care nu are nimic in comun cu numele pe care il poarta. Daca justitia va da dreptate gruparii reformiste, iar Uniunea Scriitorilor se va reconstrui in spiritul dialogului si al interesului real pentru literatura, atunci poate ca imi voi depune dosarul de candidatura ca sa devin membru. Insa atata vreme cat Uniunea Scriitorilor e condusa de un domn care uraste scriitorii, e exclus.”
