În această săptămână, am citit revistele România literară, Cultura, Observator cultural.
–”România literară”, nr. 34/15 august 2014. Dan C. Mihăilescu semnează articolul săptămânii în România literară, despre Paul Morand, un scriitor, din păcate, insuficient cunoscut în România. Articolul de trei pagini face o minimă reparație: ”Om cu savoir faire sans faille, colecționar de amoruri, pătimaș al călătoriilor, de nu chiar dromoman (a visat mereu să facă ocolul lumii și a monografiat nu doar Bucureștii, ci și Londra, New York-ul, regiuni indiene ș.a.), prieten cu Martha și Emmanuel Bibesco, dar și cu Elena Văcărescu, Anna de Noailles, Mathila Ghyka, Paul Morand îl admiră pe Nietzsche, Spengler, Maurras, Gobineau, e indiferent, când nu ostil față de freudism, se compară cu Chateaubriand, îi este sincer îndatorat lui Giraudoux, empatizează intens cu Saint-John Perse și Jean d’Ormesson, este apropiat de Coco Chanel (inclusiv martor fără voie, în alcovul acesteia, la năzdrăvănii lesbiene) și se contrează cu Charles de Gaulle în 1939 la Londra, optând apoi pentru Vichy. De altfel, viitorul președinte al Franței îi va fi inamic necondiționat: respins de la fotoliul academic în 1939, 1941 și 1958, Morand va primi laurii și bicornul abia în 1968, când de Gaulle va refuza să-l primească la ceremonia de la Elisee. Episoadele academice și, în general, furia neputincioasă (deghizată când subtil, când inabil, în semeț dispreț) față de sabotarea înveninată la care a fost condamnat pe viață dinspre stânga, vor alimenta masiv corespondența și jurnalul.”
Elisabeta Lăsconi scrie despre una dintre cărțile acestui an, ”Acordă-mi acest vals”, de Zelda Fitzgerald: ”Acordă-mi acest vals nu este atât cronica vieții unui cuplu, cât biografia unei femei extraordinare și cu o personalitate puternică, dornică să-și găsească identitatea și să-și afirme natura interioară, talentul propriu în care crede. Romanele, care i-au adus celebritate lui Scott Fitzgerald, se inspiră din viața ei, ori chiar preiau fragmente din jurnal, pasaje din corespondența ei. Poate că Zelda se simțea devorată încetul cu încetul, absorbită în ficțiune până la desubstanțializare, ori intuia că își pierde eul profund.”
–”Cultura”, nr.28 (479)/7 august 2014. Ionut Vulpescu ne readuce în minte ceea ce reprezintă Constantin Brâncoveanu pentru cultura română. Iubit de mulți, hulit de unii, unul dintre sfinții Bisericii Ortodoxe Române a dat un exemplu despre cum se conduce o țară chiar dacă ești bogat: ”Întrebarea, de mare actualitate pentru omul politic român (confruntat, se ştie, cu un deficit de imagine îngrijorător), este, prin urmare. cum a făcut Brâncoveanu să surmonteze dificultăţile şi pericolele morale ale unei mari averi, în parte moştenită, în parte acumulată de el însuşi? Cronicile epocii sale ne dau răspunsul: domnitorul a fost un mare donator şi binefăcător, în primul rând, nu a pus, pe cât e omeneşte posibil, interesele personale mai presus de cele colective, în al doilea rând, şi a reuşit să creeze condiţii pentru o viaţă acceptabilă pentru cât mai mulţi, în al treilea rând. Aş adăuga şi faptul că a reintrodus, după mai multe decenii, în viaţa publică românească un element care, la noi, nicicând nu a fost îndeajuns: şi anume, cartea. În sensul restrâns şi în cel larg al termenului.”
Despre prefacerile de după 1989 în viața românului obișnuit scrie Dorin-Liviu Bîftoi într-un articol intitulat ”Românii se repară”. Câteva dintre frazele unui articol ce merită citit în întregime: ”Tocmai pentru că totul lipsea, este desigur greu şi hazardat să distingem între simpla recuperare a normalităţii şi supracompensarea la anumite categorii. Unele obsesii din epocă şi priviri ale străinilor ne pot oferi însă indicii. Triumful reapariţiei pâinii în 1990, şi încă nu a oricărui fel de pâine, ci a franzelei: regăsirea legendarei pâini albe! La re-începuturi excelând pâinea turcească, pufoasă şi care „ţi se topea în gură“ (şi stupoarea, la primele călătorii în străinătate, înaintea predilecţiei occidentalilor pentru pâinea neagră!). (…) Remarcabilă e televiziunea în viaţa românului de azi şi prin consum: 6 ore şi 16 minute zilnic, în medie, în 2010, dublu faţă de media de 3 ore şi 12 minute pe glob; şi 5 ore şi 30 de minute zilnic, în medie, în 2013, media europeană fiind de 3 ore şi 55 de minute: încă o dată românul e primul în Europa. O cale lungă, de la agonie spre extaz, de la (probabil) ultimul loc asigurat de cele două ore de program impus de prin 1984! Să mai amintim şi despre nesfârşitele cozi din primii ani de libertate ca să îţi iei paşaport, de obicei „doar ca să-l ai“?”
Sunt, așa cum știți, un pasionat de sport, de tenis în special. Și observ cum epoca fair play-ului a dispărut sau dispare pe zi ce trece. Cum vi se pare, de exemplu, această relatare a lui Valentin Protopopescu despre ”eroii Roland Garros-ului”: ”În 1982, suedezul Mats Wilander, în vârstă de 17 ani şi 9 luni, dispută prima lui semifinală de Grand Slam contra unui favorit, argentinianul José Luis Clerc. Ca şi alţi impozanţi capi de serie dominaţi de puştiul-minune, precum Ivan Lendl şi Vitas Gerulaitis, Clerc suferă, fiind condus copios de noul Borg. Mats are minge de meci şi argentinianul trimite o dreaptă afară. Clerc contestă însă decizia arbitrului Jacques Dorfmann, iar Wilander, surprinzător, solicită două mingi, spunând că nu doreşte să câştige pe o minge litigioasă. Punctul se rejoacă şi José Luis greşeşte. Mats va câştiga şi finala, contra lui Vilas, dar publicul l-a şi catalogat drept cel mai fair-play tenisman din istoria Roland Garros-ului. Oare câţi jucători ar face astăzi acest gest? Probabil că nici unul…”
–”Cultura”, nr. 29 (480)/14 august 2014. Despre ”Armenian Street Festival” din București, scrie cu entuziasm Bedros Horasangian: ”Mă bucur că Festivalul Strada Armenească a fost un succes şi un prilej de bucurie pentru toată lumea. Sper din toată inima ca acesta să devină o marcă înregistrată – Aman, of, ov bidi vaze tuhteră îne? (cine o să alerge să facă hârtiile!) – a bucuriei de a trăi. Fie ca mesajul armenilor, un popor care a trecut prin multe, să fie bine înţeles şi asumat de toată lumea. Cineva ar trebui să compună un Armenian Street Festival. Cine ar putea să-l convingă pe Paul McCartney? Ar fi ceva extraordinar. Eu, unul, m-aş bucura cel mai tare. Şi nici nu aş cere bani la Uniunea Armenilor din România pentru idee. Asta e tot.”
–”Observator cultural”, nr. 477 (735)/14-20 august 2014. Articolul Terezei-Brîndușa Palade, foarte interesant, este despre dialogul creștinilor cu ”frații mai mari”, cu evreii. Pe lângă argumentele istorice moderne și cele dogmatice, găsim în acest text și câteva nemulțumiri legate de lipsa de evoluție a Bisericii Ortodoxe Române: ”În Biserica Ortodoxă Română, în particular, ar fi poate necesară şi o reevaluare critică a istoriei anumitor complicităţi interbelice, din partea unor preoţi şi ierarhi ortodocşi, cu Mişcarea Legionară, al cărei nucleu ideologic şi propagandistic a fost antisemitismul. În loc de a glorifica, uneori destul de ambiguu, „creştinătatea românească“, mai ales sub specia ei ortodoxă, ar fi poate bine-venită şi o privire autocritică – pe deplin conformă cu umilinţa creştină autentică – asupra modului în care mai mulţi preoţi şi prelaţi creştin-ortodocşi au tolerat şi uneori au încurajat abuzurile şi crimele antisemite din anii ’30-’40.”
Bogdan-Alexandru Stănescu scrie despre biografia lui Eduart Limonov, de Emmanuel Carrere, apărută recent la Editura Trei: ”Carrère are o atitudine rezervată faţă de eroul cărţii lui. Atitudine care se întîlneşte simetric şi la Limonov: e un fel de joc de şah unde adversarii par a fi stabilit de comun acord că vor profita unul de celălalt. Carrère e în mod evident fascinat de picarul său alcoolic şi dependent de violenţă, dar fascinaţia sa e de multe ori cea pe care o simţi în faţa unui păianjen uriaş sau a unei alte creaturi care-ţi răsare în faţă, ca materializare a unui coşmar. Monstruozitatea lui Limonov e cu atît mai şocantă cu cît se combină cu elemente de o umanitate înduioşătoare: statura lui Limonov ţine de acel fantastic discret de care vorbea Caillois. O carte care trebuie citită de orice scriitor, fie şi numai pentru atmosfera mediilor scriitoriceşti din anii ’70 în Rusia, anii samizdatului şi ai zapoiului ca religie.”
-Precizare:
Revista ”România literară” a fost obținută cu sprijinul Inmedio.ro, rețea de distribuție a ziarelor/revistelor, de unde vă sfătuim să o achiziționați.
