În această săptămână, am citit revistele România literară.
–”România literară”, nr. 31/31 iulie 2015. Interimul (adică cel care îl înlocuiește temporar pe Nicolae Manolescu – dacă nu o fi chiar el! – la editorial) scrie în această săptămână un articol interesant intitulat „Istoria atrocităților”. Iată câteva rânduri: ”Ieri, romanii au distrus statui grecești, ca și renascentiștii, peste secole, care le-au folosit ca ghiulele de tun. Revoluționarii de la 1789 au distrus monumente religioase. Conchistadorii au lichidat patrimonii vechi de sute de ani din America. Astăzi, talibanii au demolat imensele monumente budiste din Afganistan. Islamiștii din Egipt ar fi făcut același lucru cu piramidele, dacă n-ar fi fost împiedicați la timp. Tot ce putem spune, nu pentru justificarea atrocităților comise în Irak, în Mali, în Siria, de către teroriști de toate spețele, căci atrocitățile nu pot fi în nici un fel justificate, este că rămâne un grad de relativitate istorică în atrocitate, pe care modernele reglementări internaționale privind drepturile omului și protecția bunurilor culturale nu par a-l fi redus câtuși de puțin.”
Nu citesc prea des paginile de proză sau de poezie din revistele culturale, dar de data asta am făcut o excepție, fericită, pentru foarte buna proză scurtă a Doinei Ruști, ”Cream Truffles”, povestire aflată la baza scenariului cu același titlu, aflăm de la final. Vă reproduc un fragment: ”Casa nr 8 era biblioteca lui, mai mult de atât chiar, era acel loc în care i se oprea respirația ca în fața celei mai mari așteptări. Aici era aventura, era mângâierea sufletului său singuratic. Între el și femeia misterioasă de la nr 8 se clădi cu timpul o legătură de care știa numai el. Diminețile începură să-l ardă. Avea impresia uneori că din adâncul acelei case îl privesc doi ochi plini de căldură.”
–”România literară”, nr. 32/7 august 2015. Cosmin Ciotloș scrie despre cartea ”Uimitoarea istorie a lui Șabbatai Mesia”, de Andrei Cornea, apărută recent la Editura Humanitas: ”Fundalul e acela al unei drame istorice. La 1924, comunitatea de donmeh din Tesalonic e forțată să se expatrieze, să-și părăsească orașul, împrăștiindu-se care-ncotro pe cuprinsul Turciei. Sunt, la origine evrei, practicanți însă a unui cult liminar, în felul lui ”ecumenic”: împărtășesc islamismul, dar fără a renunța la datele religiei mozaice. Ceea ce-i face de două ori indezirabili. Și pentru mahomedani, și pentru rabinii ortodocși, ei sunt niște proscriși. Politicește, periculoși, așadar. Teologic, devianți. Cu atât mai mult cu cât destule dintre regulile lor rămân de neînțeles din perspectiva dogmei.”
Un grupaj de destăinuiri ale redactorilor sub titlul ”De ce am ales România literară” îmi oferă prilejul să citesc câteva rânduri semnate de Marius Miheț, care se potrivesc învățământului românesc: ”Cine sunt cititorii revistei? Înaintevreme, ca și acum, de altfel, eram încredințat că există două categorii de profesori care predau literatura. Cei care citeau România literară și cei care nu. Cei din urmă îmi păreau mai mereu fazi și intoleranți. Așa și acum. Astăzi, din păcate, cred că lucrurile stau la fel, dacă nu mai rău. A devenit un semn de bravură disprețuitoare pentru mulți scriitori de azi să afirme: Eu nu citesc România literară!”
