În această săptămână, am citit revistele România literară, Suplimentul de cultură.
–”România literară”, nr. 21/22 mai 2015. Despre romanul ”Astăzi mai bine nu m-aș fi întâlnit cu mine însămi” a scris Dan Gulea pe Filme-cărți.ro. În România literară a scris despre această carte și Marius Miheț: ”Herta Muller scrie acest roman de parcă ar evita să admită subiectul istorisirii; e ca și cum ai o poveste de spus, simplă, dar traumatică, și directețea, pur și simplul nu se arată posibilă. Ca să fie, totuși, naratoarea atacă decorativ și prin excursuri, iar flashurile vin mai târziu, justificând ce se mai poate lăsa în afara simbolului; naratorii trebuie să amintească marginalul, adiacentul, altfel nu poate povesti. Nu știu dacă Herta Muller va avea vreodată cu adevărat succes de cititori în România. Fără un suspans propriu-zis, romanele ei mizează pe o tehnică a așteptării, numai așa, se pare, se ajunge la miză, cu riscul de-a plictisi prin monotonia amânării.”
La rubrica Meridiane, un articol interesant despre Heidegger, pe care îl reproducem în totalitate: ”Am scris în această pagină despre scandalul iscat de publicarea, nu cu mult timp în urmă, mai exact în 2014, al unui jurnal necunoscut al filosofului german, Caiete negre, care revela un antisemitism fățiș. Scandalul intelectual a luat proporții, când editura care i-a publicat majoritatea operei în ediții complete și critice a constatat că specialiștii care se ocupaseră de ediție lăsaseră pe din afară pasaje întregi sau chiar intepretaseră în avantajul autorului expresii care îl incriminau. Editorul le-a solicitat explicații: n-au avut cunoștință de paginile cu pricina sau le-au cenzurat cu bună știință. La mijloc sunt executorii testamentari ai lui Heidegger, care, se pare, vor să-i apere memoria interzicând tipărirea integrală a operei. Simpatiile naziste ale filosofului rămas în Germania lui Hitler se cunoșteau e mult. Nimeni nu-și mai făcea iluzii privind convingerile lui antidemocratice. Întrebarea este acum de a ști exact cât de întinse sunt metastazele naziste și antisemite din opera lui filosofică. Răspunsul nu e departe de a deveni public.”
–”România literară”, nr. 22/29 mai 2015. Mircea Mihăieș are și nu are dreptate în articolul ”De ce nu m-am dus la Bookfest”. Fiecare cu plăcerile lui, dar să spunem că Bookfestul (ca și Gaudeamusul) sunt cele mai vii târguri de carte din România, pline de cărți noi și de public care cumpără, dar în același timp multe dintre lansările de aici sunt lipsite de savoare și… de același public. Iată câteva dintre obiecțiile lui Mircea Mihăieș: ”Nu-mi pot ascunde mie însumi faptul că am simțit și o ușurare că nu voi fi la Romexpo. O ușurare combinată cu frustrare, pentru că nu există plăcere mai mare decât să baletezi printre valurile de cărți care te privesc ademenitor (organizatorii vorbeau de un milion de cărți oferite spre vânzare și de două sute de edituri prezente). De o vreme, mă indispune tot mai mult lucrul care mă încânta cândva: și anume, mulțimea întâlnirilor neașteptate. Absența mea de la Târgul din mai e legată, așadar, și de dorința de a nu mă mai vedea vreodată față în față cu o sumedenie de scriitori români. E vorba de oameni de care m-am simțit, decenii în șir, legat de puternicele fire ale solidarității de valoare, aspirație civică și generație. Oameni cărora le-am descoperit, însă, în ultimii ani figurile schimonosite de ură, cărora le-am văzut la televizor grimasele descompuse de oroare și glasurile sugrumate de resentiment.”
Un nou interviu foarte interesant cu Antoaneta Ralian, de data aceasta luat de către Marina Dumitrescu. Printre altele, ea spune: ”Traducerea este o artă, este o creație, dar nu o creație ex nihilo! Traducerea este, dacă vreți, o re-creație. Este o artă interpretativă. Cum este actoria, bunăoară. Marii actori pleacă de la un text scris de altcineva și îl interpretează artistic, îl re-creează. Așa cum marii dirijori sau soliști pleacă de la o partitură compusă de un compozitor și o re-creează. Fiecare interpret-artist își lasă amprenta. Să comparăm ”Hamletul” lui Lawrence Olivier cu cel al lui Marcel Iureș. Ambii sunt actori geniali. Shakespeare este același, Hamlet este același și, totuși, fiecare din ei își lasă urma proprie. Argumentul suprem că și traducere este o artă sunt tocmai diferențele între o versiune și alta.”
–”Suplimentul de cultură”, nr. 478/4-10 aprilie 2015. Am citit și eu două dintre cele cinci noi apariții din cadrul Colecției Hexagon-Cartea de călătorie de la Editura Polirom. Patru dintre ele sunt recenzate de către Eli Bădică, iar eu am reținut aici câteva fraze despre ”O plimbare în pădure”, de Bill Bryson: ”M-a fascinat umorul sau spumos atunci cand povesteste si demitizeaza, de exemplu, tehnicile de aparare in cazul intalnirii cu un urs; am ras cu lacrimi de scenariile pe care si le construieste in cap inainte de a pleca sau de cum pescuieste un insotitor pentru drumetie, o veche cunostinta, Katz, care nu era chiar in cea mai buna forma posibila; m-au surprins informatiile pe care le tese in text despre excursionisti, drumetii, supravietuirea in salbaticie, privarea de orice fel de confort, de apa sau de mancare; mi-au dat de gandit pasajele in care demonstreaza cum se modifica timpul si spatiul pentru cineva care merge continuu si m-a naucit sinceritatea sa debordanta – putea sa fie grandios, laudaros, sa se picteze in culori aprinse permanent; a ales insa sa scrie despre experienta sa cu toate cele rele, toate momentele de ezitare, capitulare sau disperare. De altfel, el si prietenul sau nu ajung la Katahdin, ci incheie calatoria la Maine, dupa 1.400 de kilometri parcursi, 39,5% din traseu. Am invatat multe din cartea lui Bryson. Unul dintre cele mai importante lucruri este sa stii cand sa renunti si sa nu fii prea dur cu tine daca ai facut-o.”
-”Suplimentul de cultură”, nr. 475/14-20 martie 2015. Ca de obicei, foarte pertinent și direct Florin Ghețău în articolul său din această săptămână, ”Duceți sistemul de sănătate la doctor!”: ”O chestiune simpla si de bun-simt: De cate ori ati intrat intr-un spital si habar n-ati avut incotro s-o apucati? E nevoie de o lege ca sa gasesti indicatoare de orientare la tot pasul in curtea unui spital? V-ati gandit ca in spitalele de stat, cu mici exceptii, nu vezi un birou de informare imediat ce calci pragul unitatii? De ce astfel de birouri exista insa la unitatile private? Pentru ca acolo e vorba de bani, iar cand pacientul plateste, nu se cade sa-l lasi in labirint. Exista o prapastie in prezent in sistemul medical romanesc. Sunt medici renumiti, de multe ori sefi de clinica, care castiga sume imense (unii si zeci de mii de euro pe luna!), si medici mai tineri, cu mai putina experienta, nu atat de cautati, care pleaca acasa la final de luna cu 2.000 sau 2.500 de lei. Ce e de facut? Camere de luat vederi in toate ungherele spitalelor? Nu suntem intr-un stat politienesc.”
