În această săptămână, am citit revistele România literară, Suplimentul de cultură, Cultura.
–”România literară”, nr. 51-52/4 decembrie 2015. Mircea Mihăieș face subiectul unui interviu în Suplimentul de cultură, dar avem și articolul său din România literară, în care scrie despre ”subiectul ICR”, pe care Mircea Cărtărescu și Radu Vancu doresc să îl reînvie: ”Aceștia cer, printr-o petiție, ”renașterea ICR”. Ca unul direct legat de ”nașterea” ICR, i-aș fi sfătuit să-și cruțe energiile. Acest lucru nu mai e posibil. ICR-ul anilor 2005-2012 a fost creația unor intelectuali care au renunțat la orgolii, la viață personală și la prieteni pentru a încerca să demonstreze că, în ciuda legislației, a presiunilor politice și de haită, în ciuda tradiției mizerabile din toate domeniile, în România se poate construi o instituție eficace, competitivă și respectată la nivel internațional. Ceea ce, spre disperarea detractorilor locali, am reușit. Drept dovadă, atacurile contra noastră n-au încetat nici azi. Or, specificul ICR a constat în faptul că am fost perfect neutri: oricine a dorit a avut acces nestingherit la programele noastre, indiferent de opțiunile ideologice sau de simpatia ori antipatia față de noi. Sigur că ”selectarea transparentă” și ”managementul profesionist”, cerute în petiție, sunt sintagme care sună bine. La fel și reverența către ”contribuabil”. Mi-aș dori să există în România inși capabili să ne copieze. Din păcate, cum zice un cântec de montagnarzi (nu mă luați de paranoic, rogu-vă!), ”alții mama nu mai face / și ca noi nu sunt prea mulți”. Iar noi, ăștia, ne-am luat un bun-rămas pentru vecie de la orice implicare administrativă publică.”
Despre volumul ”Anii pierduți. Amintirile unui arhitect deportat în URSS”, de Jean Schafhutl, apărut la Editura Vremea, scrie Sorin Lavric: ”Meritul volumului e că rupe conspirația tăcerii din jurul suferinței nemților. Învinși până la a li se lua dreptul de a-și exprima convingerile, siliți să tacă sub avalanșa de acuze postbelice, nemților li s-a interzist mărturisirea chinului colectiv, potrivit clișeului despotic că numai adversarii au avut de îndurat cruzimea ariană. E îndeajuns să ne amintim de bombardarea Dresdei sau de cele două milioane de nemțoaice violate de armata de ocupație rusă, după capitularea din mai 1945, ca să ne dăm seama de proporțiile tragediei. Un episod din această nenorocire privește ridicarea a zeci de mii de nativi nemți din țările din Europa de Est și deportarea lor în Siberia sau în alte regiuni din URSS. Deportarea a fost un act de pedeapsă gratuită, o răzbunare căzând asupra unor inși a căror vină era etnia lor. Nemții trebuia să sufere fiindcă erau nemți, numai că suferința lor trebuia trecută sub tăcere. Dar iată că un volum ca acesta împiedică uitarea, fiind un antidot la damnatio memoriae.”
–”Suplimentul de cultură”, nr. 505/5-11 decembrie 2015. Nu sunt un fan al corectitudinii politice, cum nu este nici Mircea Mihăieș, după cum declară într-un interviu acordat lui Răzvan Chiruță: ”După mine, derapajele și tragediile actuale nu ar fi fost posibile dacă la nivel european n-ar fi existat o slăbiciune inclusă. Iar vina majoră, fundamentală, o poartă corectitudinea politică. Este cea mai devastatoare ideologie care a putut să apară la sfârșitul secolului XX. Pentru că este mult mai perversă decât oricare alta. În aparență, intențiile îi sunt bune (să fim politicoși, toleranți, deschiși față de celălalt etc.), dar în esență ne privează de orice posibilitate de a ne apăra în fața răului. Aici e marea problemă: o întreagă civilizație s-a autodevorat, renunțând la anticorpii bunului-simț și ai decenței.”
–„Suplimentul de cultură”, nr. 499/24-30 octombrie 2015. Din numerele mai vechi ale Suplimentului de cultură (pe care le-am întârziat prea mult), am reținut câteva relatări de la Festivalul de Literatură de la Timișoara. Iată o declarație a invitatului maghiar Gyorgy Dragoman: ”Locuiam la Târgu Mureș într-un bloc în care jumătate erau români și cealaltă jumătate maghiari. Toți eram prieteni unii cu alții. Eu am învățat românește de la ei, ei un pic de maghiară de la noi. Când ne jucam război, era blocul nostru contra altor blocuri, dar nu conta cine face parte din echipă, români sau maghiari, eram la un loc. Dar la școala unde am mers eu, existau intrări separate pentru maghiari și români, era o chestie acceptată tacit, chiar și de către noi. Niciodată nu am vorbit despre asta, dar așa era și am acceptat. Am simțit cumva că politica ne împinge spre separare. La școală ne jucam întotdeauna maghiarii cu maghiarii și românii cu românii. Apoi, când ajungeam la bloc, eram toți prieteni. Politica face tensiunea dintre oameni.”
Ca de obicei, delicioase articolele Mădălinei Cocea din cadrul rubricii ”De veghe în lanul de cultură”. De data aceasta despre sex, inclusiv cu referire la romanul lui Chuck Palahniuk, ”Beautiful You”: ”Dar dacă adevăratul motiv este că sexualitatea este atât de prezentă încât a devenit plictisitoare? Dacă oamenii tremurau pe vremuri atunci când vedeau o gleznă descoperită, cine se mai înfioară acum în fața unor reclame la bikini? Când cele mai ireale fantezii pot fi văzute în detaliu cu un simplu click, cât de departe suntem de societatea lui Palahniuk în care plăcerea este un produs de masă? Poate că am ajuns la suprasaturație. Și în acest context, iată o știre îmbucărătoare: pe site-urile online de matrimoniale, potențialii parteneri au început să fie respinși din cauza greșelilor de gramatică.”
–”Cultura”, nr. 39 (537)/22 octombrie 2015. Trecerea de la cărțile pe format de hârtie la cele electronice, apoi la revistele online și bloguri, este rezumată de către Mihai Iovănel într-un articol intitulat ”Despre mutații”: ”În ce măsură au afectat acestea literatura? Există aici două aspecte. În ce priveşte procesul de producere şi receptare, schimbările sunt substanţiale. Pe de o parte, suporturile tradiţionale sunt înlocuite parţial (procesul este în curs). Un autor nu mai depinde de filtrele unui editor (de revistă sau carte) pentru a-şi face lucrarea publică. E suficient să-şi facă un blog pe care să posteze textele. Dacă acestea vor avea succes, vor putea fi transferate ulterior pe suportul clasic de hârtie. Pe piaţa globală a cărţii, ultimii ani au înregistrat succese masive de vânzări din aceste zone; trilogia autoarei E.L. James, formată din Fifty Shades of Grey (2011), Fifty Shades Darker şi Fifty Shades Freed (2012), au apărut iniţial ca fan literature pe un site dedicat scriitoarei populare Stephanie Meyers; cunoscând succes în mediul online, au fost preluate de către o editură şi au monopolizat pe termen lung lista de bestsellers a ziarului New York Times. În România, unde piaţa de carte este redusă chiar în raport cu Europa de Est, fără a se ajunge la mari cifre în materie de vânzări, o serie de cărţi publicate întâi online, sub formă de blog, au fost preluate în portofoliul unor edituri mainstream cunoscând un succes relativ. Un pionier a fost Dragoş Bucurenci cu romanul RealK (2004), pe tema consumului de droguri. În alt gen, al poeziei, a punctat Iv cel Naiv, versificator pe blog până când a ajuns să publice volumele Versez (2011), Uibesc (2012) şi 16 poezii de iubire pe care mi le-as fi scris mie daca as fi fost tu (2015). Înainte de Iv cel Naiv, un alt poet cu o identitate construită pur online (identităţile reale nu se cunosc) fusese Liviu Diamandi, notoriu în cercurile poetice emergente în jurul anilor 2006-2007. Alt exemplu, de această dată dintr-un subgen de consum, este acela romanului Suge-o, Ramona! de Andrei Ciobanu (2014).”
