În această săptămână, am citit revistele Observator cultural, Suplimentul de cultură, România literară.
–”Observator cultural”, nr. 487 (745)/23-29 octombrie 2014. Partea a doua a recenziei lui Bogdan-Alexandru Stănescu a cărții lui Pavel Basinski, ”Lev Tolstoi. Fuga din rai”, este la fel de interesantă: ”Înainte de căsătorie, Tolstoi este expresia nefericirii și a autodistrugerii: se trezește din cînd în cînd din şampanie, se încurcă neîncetat cu prostituate, are cîteva „soţii“ neoficiale, se ceartă cu toată lumea, vrea să se dueleze cu Turgheniev. După căsătorie, viaţa lui se schimbă radical, iar aici neobosita Sofia Andreevna joacă un rol extrem de important. În primul rînd, şocul aclimatizării cu mediul de burlac de la Iasnaia: mizerie, delăsare, servitori care fac ceea ce vor, veselă mizerabilă, se doarme fără aşternuturi. Reformele ei bărbăteşti se păstrează în scris, iar aici Basinski are o observaţie de o mare subtilitate: dacă le compari, vei observa că Tolstoi cel din jurnal este mult mai feminin decît soţia lui.”
Mi-a plăcut și articolul lui Valentin Protopopescu despre agresibitatea în traficul rutier, articol intitulat ”Volanul barbat sau turnesolul adevăratei noastre mentalități.” E de citit în întregime, mai ales faptul cum mașina nu mai este folosită pentru că este utilă, ci mai ales pentru a demonstra ceva, de cele mai multe ori bogăția. Iată un extras: ”Un alt amic, un belgian pe nume Ger Leppers, translator oficial pe lîngă Consiliul Europei şi mare fan al literaturii şi personalităţii cioraniene, un om de un calm neverosimil, îmi spunea cam aceleaşi lucruri, doar că dintr-o altă perspectivă. Pentru Ger, agresivitatea din traficul rutier românesc, cu precădere din cel bucureştean, nu era altceva decît un caz particular al unei generale şi masochiste porniri sistematice a românilor: aceea de a consuma o energie psihică imensă pentru cauze lipsite de anvergură. „Cît de departe ar fi naţiunea şi ţara voastră dacă nu v-aţi mai sabota singuri. Şi e păcat de imaginaţia şi inteligenţa voastră socială, în condiţiile în care cheltuiţi pentru lucrurile simple o cantitate maladiv de mare de energie sufletească… Cîte nu s-ar putea face cu o astfel de investiţie corect orientată!“. Viziunea mai largă a lui Ger Leppers despre masochismul şi lipsa de realism civic tipice românilor de azi îşi găseşte o exemplificare perfectă în maniera acestora de a conduce autoturismul. ”
Nu s-au încheiat discuțiile despre câștigătorul Premiului Nobel pentru Literatură, Patrick Modiano. Într-un articol intitulat ”Ce mai înseamnă Premiul Nobel pentru Literatură?”, Emanuela Ignățoiu-Sora închide: ”Cărţile mari, scriitorii importanţi își fac, așadar, loc cu sau fără Nobel. Nobelul rămîne doar un obicei confortabil, ca o ceașcă de ceai în faţa focului de iarnă. De aceea, îmi imaginez că Philip Roth continuă să meargă în fiecare an, în ziua anunţării cîștigătorului, la biroul agentului său literar, doar ca să privească norii, să schimbe cîteva vorbe cu secretara îmbrăcată corect, cu rochie și pantofi stiletto, să bîrfească un pic lumea literară (Franzen s-ar fi luat din nou(!) de Oprah), și cînd se întoarce acasă, în Conneticut, e pur și simplu liniștit și amuzat.”
–”Observator cultural”, nr. 488 (746)/30 octombrie-5 noiembrie 2014. Între turul 1 și turul 2 al alegerilor prezidențiale se publică acest articol. Observator cultural are de obicei cam multă politică pentru o revistă culturală, iar în acest număr și mai multă. O dezbatere ”Profil de președinte” pe care nu am citit-o în totalitate (știam de orientarea stângistă a multora), dar am reținut câteva din dezbateri. Una este a savurosului Matei Vișniec, care scrie (ironic) printre altele: ”Zi şi noapte, omul politic român se gîndeşte la binele obştesc, la ceilalţi, la cetăţenii care l-au învestit cu încrederea lor. Pentru ei se luptă şi se instruieşte continuu omul politic român, în numele acestor interese publice şi naţionale munceşte el uneori cîte 14 ore pe zi, cîte şapte zile pe săptămînă şi cîte 365 de zile pe an. Dacă ar fi să facem o ierarhie a calităţilor sale, pe primul loc ar trebui puse dintr-o lovitură trei: onestitatea, moralitatea, altruismul. Niciodată omul politic român nu-şi concepe mandatul ca o ocazie pentru a se îmbogăţi sau pentru a-şi îmbogăţi familia sau clanul. Pur şi simplu, acest tip de tendinţă nu face parte din codul său genetic, din structura sa mentală. Raportul său cu banul este unul de o transparenţă totală, pus chiar sub semnul învăţăturilor profund creştine. Da, omul politic român ştie că mai degrabă ar putea trece o cămilă prin urechile acului decît să ajungă în rai un om avid de bogăţii. Profund european, omul politic român a reuşit ceea ce pînă nu demult suna ca un fel de utopie, şi anume să transforme România într-o pepinieră de cadre pentru instituţiile europene şi internaţionale. Dacă la Bruxelles, în culise, cineva spune „român“, spune, de fapt, „competenţă europeană“. ”
Nu trebuie ocolit nici articolul Florinei Pîrjol, intitulat ”Tabloidul și covrigul”: ”De la viitorul preşedinte am tot felul de aşteptări: să poarte toţi nasturii de la cămaşă încheiaţi, să fi făcut pe bune ceea ce scrie în CV-ul lui, să vorbească măcar decent româneşte, fără miştouri, glumiţe şi tupeu populist, să nu adune în jurul lui o camarilă de incompetenţi şi de corupţi. Să aibă o strategie coerentă şi s-o transforme din text în fapte. Aştept ce aşteaptă toată lumea: să ajute România să facă măcar un sfert de pas spre normalitate, spre Occidentul din care acum facem parte numai formal. Ca intelectual, sigur că mi-aş dori un preşedinte care să-şi preţuiască nu doar patronii dolofani plătitori de impozite la fel de dolofane către bugetul de stat, ci şi profesorii, cercetătorii, muzeografii, traducătorii etc. Care să investească în educaţie, pe ideea – de minim bun-simţ – că o educaţie bună asigură viitorul ţării. Dar pentru asta ar trebui să fie el însuşi un ins de bun-simţ. Care nici să nu ghetoizeze cultura (că asta mă doare pe mine, e drept), pe motiv că nu face profit, că nu produce, dar nici să nu mimeze că o încurajează, transformînd posturi-cheie din managementul cultural în sinecure pentru dudui şi incompetenţi.”
Continuă discuțiile despre licitația ”Cumințeniei pământului” a lui Brâncuși. Câteva exerciții de evaluare a sculpturii propuner Florin Colonaș: ”Cea mai cuminte treabă este o negociere directă cu moştenitorii lucrării. Personal, consider că un preţ echilibrat trebuie stabilit prin prisma celor subliniate: lucrare de tinereţe a sculptorului, reparaţia efectuată, care diminuează mult preţul, soclul, care nu-i aparţine artistului, fiind un artefact. Pentru evaluarea corectă, ar trebui apelat la oameni cu greutate în domeniu, persoane care s-au ocupat de opera brâncuşiană, ca Teja Bach, Doina Lemny sau Radu Varia. Personal, sînt convins, lăsînd la o parte factorul emoţional, discutînd raţional şi nu prin prisma producţiei crescute de adrenalină, că un preţ cuprins între două şi trei milioane de euro ar fi o rezolvare civilizată, benefică pentru ambele părţi. Oricît am dori să fim de patrioţi, recorduri nu se stabilesc în fiecare zi.”
Au apărut de curând trei cărți aparținând unor politicieni: Corneliu Coposu, Ion Iliescu, Klaus Iohannis. Despre cele trei scrie Cristina Manole în ”Lecturi în vremuri de austeritate”. Bineînțeles, prima dintre ele este cea mai importantă din punct de vedere istoric: ”Mă grăbesc să semnalez apariţia unei cărţi deosebite, pe care măcar politicienii ar trebui să o citească. Nu doar ei, evident, ci şi un public larg, interesat de istorie şi politică şi care poate găsi destule lucruri interesante în această carte. Dar în primul rînd cei care se dedau politicii. De ce? Pentru că sînt puse în evidenţă un anume tip de comportament şi un anume tip de responsabilitate ale celor care fac politică. Pentru că, prin prezenţa în cuprinsul cărţii a două personalităţi de prim-plan în istoria secolului al XX-lea avem o lecţie despre ceea ce înseamnă politica. De la intransigenţă la compromisul necesar, de la tenacitate şi prudenţă la cumpătare şi spaţiu de manevră util. Iuliu Maniu în prima jumătate, Corneliu Coposu, în a doua jumătate a secolului XX, au dat dovadă de toate aceste virtuţi. ”
–”Suplimentul de cultură”, nr. 457/25-31 octombrie 2014. Chiar vorbeam cu colegul meu Iulian, atunci când am fost la Iași, că în orașul moldovean există cel puțin o biserică pe fiecare stradă. Foarte multe. Iată că, într-un fel, Bobi de la Fără Zahăr îmi dă dreptate: ”Din cand in cand ma izbeste si pe mine senzatia ca ma plimb prin Iasi ca prin curtea unei enorme manastiri. O curte populata cu 321.606 maici si taici, conform celui mai recent recensamant si brazdata de linii de tramvai cu tramvaie pe ele, in care maicile si taicii isi fac cruce la fiecare treizeci de secunde. Si asta din cauza exploziei fenomenului construirii de biserici. In medie, intre oricare doua statii de transport in comun, A si B, avem circa trei bucati. Am zis in medie, nu e momentul sa va zburliti si sa-mi spuneti ca stiti un caz in care sunt doar doua, ca peste un an sau doi s-ar putea sa va contraziceti singurei.”
Eli Bădică debutează în Suplimentul de cultură cu o recenzie a cărții lui Paul Bailey (prezent și la Festivalul Internațional de Literatură de la Timișoara), ”Băiatul prințului”. Ea încheie cu o invitație la lectură: ”Una peste alta, cea mai recenta carte a lui Paul Bailey, Baiatul printului, este dincolo de gay si depresie (subiecte care, desigur, vi se va parea ca se inscriu in trend-ul contemporan; va veti schimba opinia, ele au existat dintotdeauna). Conversatii despre arta, literatura (romana!), moarte, pierdere. Personal, cred ca este un elogiu adus iubirii, in toate formele ei, cu toate mizeriile atrase de aceasta si consecintele (suferintele) aferente. Un puzzle in interbelic excelent construit, foarte bine documentat si stapanit. Nu pot decat sa o recomand cu caldura.”
–”România literară”, nr. 45/31 octombrie 2014. Am citit de curând ”Fetița care se juca de-a Dumnezeu”, romanul lui Dan Lungu. Până voi scrie eu recenzia, le citesc pe cele din revistele literare. Andreea Răsuceanu concluzionează în recenzia sa (iar o parte din această concluzie o voi prelua și în interviul viitor cu Dan Lungu): ”Anvergura discursului (care îi creează cititorului un orizont de așteptare niciodată satisfăcut), dozajul bun al tensiunii dramatice nu justifică însă finalul abrupt, tăiat, cumva dezamăgitor și previzibil în raport cu restul acestui roman care îl lasă pe cititor cu întrebarea care e miza mai ambițioasă, mai substanțială, pe termen lung, a prozei autorului ieșean.”
Răzvan Voncu scrie despre o nouă ediție despre și cu Mircea Eliade: ”Postlegomena la felix culpa. Mircea Eliade, evreii și antisemitismul”, 2 volume apărute la Editura Presa Universitară Clujeană. E vorba despre corespondența lui Eliade cu evrei, văzută de cei care au îngrijit textele ca o disculpare parțială a activității sale antisemite. Iată ce spune Răzvan Voncu: ”Clișeul ”Nu sunt antisemit pentru că am prieteni evrei” este, de altfel, general răspândit printre antisemiți, ca și butada – reală, din păcate, că fiecare antisemit își are evreul său preferat. Hitler însuși, în fond, ordona ”soluția finală” în timp ce se amuza privind filme cu frații Marx… Nici măcar faptul că istoricul religiilor abordează, în unele dialoguri cu colegii evrei, chestiuni legate de iudaism nu constituie o dovadă că Eliade nu era antisemit. Căci există o diferență subtilă (pe care doar antisemiții nu o sesizează) între evreitate și ebreitate. Nazismul sau Garda de Fier au lovit, desigur, și ebraitatea, vezi incendierea sinagogilor. Totuși, ținta lor principală nu a fost existența abstractă, conceptuală, a iudaismului, ci cea concretă, fizică, a evreilor…”
