În această săptămână, am citit revistele Dacia literară, Suplimentul de cultură, Cultura, România literară.
–”Dacia literară”, nr. 2 (137)/vară 2015. De aproape un an, primesc la redacție frumoasa revistă ”Dacia literară”. Frumoasă nu numai mulțumită condițiilor grafice de excepție, dar și pentru că are articole foarte bune, moderne și antrenante, cu accent atât pe reconstituirea istorică a literaturii, dar și pe tinerețe, pe angajarea în scrierea de articole a elevilor liceelor din Iași.
Din cel mai recent număr vă recomand, ca de obicei, câteva articole: Mi-a plăcut suita de povestiri ale mai multor scriitori și nu numai din proiectul lui Dan Lungu și Amelia Gheorghiță, Cartea copilăriilor, dintr-o viitoare carte ce va apărea la Editura Polirom. Poate și din cauza apropierii sale de Câmpina, unde a copilărit, vă las în compania câtorva rânduri din povestirea ”Amintiri din școala generală”, semnată de Ciprian Măceșaru: ”Sacru e formația de care a făcut mișto Sorin Stoica, Dumnezeu să-l ierte!, în romanul Dincolo de frontiere. De mine n-a zis nimic, m-a cruțat, se pare că nu l-am supărat cu nimic. Al naibii Sorin!… Mergea tăcut pe lângă ni, bălăbănindu-se ca un urs, încruntat, cu buza de jos strâmbă și răsfrântă, și băga totul la cutiuță, înregistra tâmpeniile noastre. Avea ureche de prozator, dar de unde era să știm că îngrămăditul pe care-l toleram în preajma noastră urma să ajungă scriitor, și încă un scriitor atât de bun?!”
Cunoștința noastră, Simona Preda, scrie despre prietenia dintre poporul român și cel sovietic în contextul publicațiilor pentru copii, într-un articol intitulat ”Ți-l amintești pe Vanea, pe rusu-acela mare?…”: ”Este acea comunizare și coborâre de pe piedestalul unicității sale a indiviului, care, deși erou, este aidoma tuturor, doar o rotiță a angrenajului și nimic mai mult. După aceeași schimă au fost construite și nuvelele, povestirile și diferitele schițe care au împânzit în doar câteva luni toate publicațiile pentru copii. Fie că vorbim despre manualele școlare (o categorie aparte dictată de o curriculă concepută politic în primul rând), fie că vorbim despre beletristică sau publicații periodice (revistele ”Licurici”, ”Cravata Roșie”, ”Scânteia pionierului”) – imaginea fratelui de la Răsărit s-a conturat repede și bine în imaginarul școlăresc.”
-”Suplimentul de cultură”, nr. 490/4 – 10 iulie 2015. Desigur, subiectul principal din această perioadă este decizia de suspendare a FILIT 2015, pe fondul implicației negative a politicului în activitatea culturală a organizatorilor. Despre acest subiect scrie și Florin Lăzărescu în rubrica sa săptămânală ”Întâmplări și personaje”, identificând câteva urmări ale acestui Jihad: ”1. FILIT, un festival de reala notorietate nationala si internationala, a inceput sa fie sapat si decredibilizat inacceptabil pe plan local, pentru ca i-a iritat pe toti cei carora le demonstreaza public masura incompetentei, cazut la mijloc in lupta dintre partidele politice, in incercarea lor de a-l confisca in scopuri electorale, ca pe un festival al micilor si berii. 2. La licitatiile publice legate de FILIT, anuntate repetat, conform tuturor dispozitiilor legale, nu se mai prezinta nimeni. Ni se transmite prin culise: „Baieti, va apreciem, tineti-o tot asa, dar noi nu vrem sa avem de-a face cu astia, sa li se puna pata si pe noi“. 3. Echipa FILIT – formata din oameni a caror cariera nu depinde de festival, care au avut si au ceva de spus si fara el, care au oricand si altceva mai bun de facut, extrem de restransa si de prost platita – e total demotivata.”
–”Suplimentul de cultură”, nr. 489/27 iunie – 3 iulie 2015. Tot despre FILIT, câteva cuvinte ale lui Matei Vișniec: ”Vocabularul meu nu contine cuvinte destul de amare pentru a descrie ceea ce simt cand vad ca oameni pe care ii apreciez deopotriva? vaslesc in directii diferite, desi se afla? in aceeasi barca. Faptul ca lumea politica, mediatica, literara si culturala de la Iasi nu a gasit un teren comun de intelegere pentru a continua Festivalul International de Literatura si Traducere echivaleaza cu o tentativa de sinucidere culturala.”
De asemenea, vă semnalez un articol al lui Ioan Stoleru despre lansarea celei mai recente cărți a lui Florin Lăzărescu, despre care vom scrie și noi aici (și va apărea, desigur, și un interviu cu autorul): ”(George Onofrei) a mai adaugat ca locuind in Iasi, desi in aparenta poti avea multe lucruri in comun cu scriitorul Florin Lazarescu, citindu-i cartea ai impresia ca intri intr-o zona crepusculara si intr-un loc unde lucrurile nu stau deloc asa cum le stii. „In unele zile poate multi dintre noi ne-am dori sa fim Florin Lazarescu, pentru ca simti si o anumita placere si o anumita bucurie pentru tot ceea ce aude si ce i se intampla.“
–”Cultura”, nr. 13 (511)/9 aprilie 2015. În revista Cultura (pe care nu am mai primit-o la redacție în ultimele luni, la fel cum se întâmplă și cu Observator cultural), citesc mereu cu interes vreo 3-4 rubrici, restul le frunzăresc. Printre cele care îmi atrag mereu atenția, sunt cele semnate de Valeriu Gherghel. În această ultimă revistă primită, despre librăria La Maison des amis de livres de la Paris și lecturile haotice ale lui C. Noica: ”Aşa îmi explic modul bizar în care citea Noica. Nu urma criteriul preferinţelor, al simpatiilor, îl stăpânea duhul completitudinii. Un filosof nu acceptă simpatii şi antipatii. Voia să fie exhaustiv, să acopere domeniul metafizicii, să nu omită nici un nume, nici un titlu important. Şi îndoiala lui Descartes este hiperbolică: ea cuprinde orice opinie şi sfârşeşte prin a-l prinde în plasă şi pe Descartes, păianjenul metafizic. Ordinea alfabetică este, în primul rând, o ordine a accesului (precară ca toate ordinile, repet) şi o garanţie (minimă) că nu vei omite nimic, că vei epuiza totul. Dacă urmezi alfabetul, accesul la un autor, la un pasaj este mai rapid. Şi nu-ţi scapă nimic.”
–”România literară”, nr. 29/17 iulie 2015. Simona Vasilache scrie despre volumul „București”, de Paul Morand, apărut la Editura Humanitas: ”Așa e construit volumul, în tradiția, să zicem, a jurnalismului britanic: întâi faptele, carevasăzică istoria, apoi comentariile. Tot ce s-a întâmplat – și nu puține au trecut peste oraș, în doar câteva secole și ceva – a fost efectul unor opțiuni topite, cu timpul, în gena noastră. Încât nu se știe ce jumătate, dintre istorie și felul de a fi al oamenilor, a influențat-o pe cealaltă. Și, în definitiv, nici nu contează, dacă acest echilibru în timpuri și locuri fragile dă prilej de savuroase comentarii și ipoteze.”
Nu am uitat că trebuie să recenzez ”Elizabeth Costello”, dar până atunci mai citesc recenziile altora din reviste sau bloguri. Despre această carte a lui J.M. Coetzee, a scris Elisabeta Lăsconi și vă las în compania unui fragment despre disputele privind romanul african din această carte: ”Pe vasul de croazieră este invitat și un scriitor african, pe care Elizabeth Costello îl cunoștea, iar el lansează o teorie a romanului african corelat cu o cultură de tip oral a societăților africane. Riposta scriitoarei vine imediat și atinge un punct nevralgic al literaturii care se scrie în Africa: cititorii. Scriind în engleză, autorii africani se adresează publicului străin, nu autohton. Iar soluția unei dileme aparent fără ieșire o dă modelul australian: dacă au scris despre viața și dramele propriului continent, scriitorii australieni și-au format un public.”
–”România literară”, nr. 30/24 iulie 2015. ”Cartea Cetății Doamnelor”, de Christine de Pizan, este una dintre aparițiile verii 2015, deși este destul de probabil să nu stârnească mari valuri în blogosferă sau în critica de la noi. Despre această carte, scrie Alexander Baumgarten: ”Sfârșit de secol XIV în literatura medievală: Christine de Pizan, scriitoare franceză de origine italiană, decisă să înfrunte prejudecățile conform căreia autori sunt doar bărbații, trăind din scrisul propriu și cultivând un anturaj de prietene prezente în cărțile sale, între care miniaturista Anastasia îi urmează din umbra discretă a dublului, publică un manifest privind virtuțile femeilor și prejudecățiloe pe care li se adresează cultura masculină. Pe de altă parte, sfârșit de secol XX: cartea Christinei de Pizan, publicată în zeci de versiuni, este revendicată de literatura feministă drept cel mai important manifest medieval al ei, drept sursă medievală a corectitudinii politice și a literaturii utopice. Cele două extreme temporale pot da una din perechile de limite ale interpretării: subtila traducere și comentariile prezentei ediții, mai ales referințele medievale la sursele Christinei pot fi substanța interpretării deoparte și de alta pentru stabilirea unei linii de receptare a volumului.”
La final, un interviu interesant cu Gheorghi Gospodinov, un scriitor pe care l-am cunoscut și noi la FILIT 2014, luat de Florina Pîrjol: ”Amândouă romanele mele nu sunt romane tipice, liniare, ci sunt făcute din părți mai mici, tocmai pentru că sunt sincere față de subiectul pe care îl tratează. Când ai un mare necaz, te bâlbâi, eziți. Și romanul e făcut din aceste gângăveli, din începuturi și sfârșituri identice ale aceleiași povești. Și mai există un detaliu specific în ambele romane: ele conțin liste, liste cu plăceri din anii ’60-’70, pentru că eu cred că o persoană anxioasă, neliniștită nu vorbește niciodată cu propoziții întregi, ci încearcă să rezume rapid niște lucruri foarte importante pe care le are de spus. Trăim într-o epocă în care acest simț al apocalipticului e foarte puternic. E un fel de deficit de viitor, o lipsă de orizont. Și aș zice că romanele mele, mai ales cel mai recent, sunt un fel de kit de supraviețuire pentru cei care vor să plece, să fugă undeva departe.”
