În această săptămână, am citit din revistele Observator cultural, România literară, Cultura, 22, Suplimentul de cultură.
–”Observator cultural”, nr.457 (715)/20-26 martie 2014. Anca Fronescu a fost la Târgul de carte de la Leipzig și ne oferă o paralelă implicită între un târg de carte de anvergură mondială și târgurile de carte de la noi: ”Leipziger Buchmesse e cel mai mare tîrg de public din Europa, cu cel mai mare festin al lecturii: Leipzig liest. Şi mai are ceva special: are privirea ţintită spre Est. Prin variate programe de promovare şi colaborare culturală, se organizează tot felul de evenimente şi lecturi, şi Estul e foarte prezent. Toată săptămîna tîrgului, în oraş au loc peste 3.000 de evenimente legate de cărţi şi lectură, în peste 400 de locuri din oraş, de la prezentări de cărţi noi şi autori la discuţii, lecturi radiofonice şi televizate; în spaţii publice şi private, în şcoli, la gară, tot Leipzigul citeşte şi vrea să afle poveşti. Anul acesta, în tîrg s-au reunit peste 2.000 de expozanţi. Pragul tîrgului l-au trecut peste 170.000 de vizitatori, asta numai în halele tîrgului; pentru că, în acelaşi timp, are loc şi tîrgul de carte la mîna a doua şi astfel, peste 230.000 de vizitatori au mişunat prin Leipzig în căutare de cărţi şi poveşti.”
Cristina Manole scrie în această săptămână despre 4 proze, printre care și ”La noi, când vine iarna”, de Mircea Diaconu (despre care am scris și eu pe Filme-cărți.ro): ”Mircea Diaconu scrie la fel de autentic cum joacă pe scenă sau în filme. Cu un firesc remarcabil. Scrie senin, povesteşte zîmbind şi reconstituie astfel o lume care nu mai este. Candoarea copilăriei în pandant cu dramatismul a ceea ce se petrece în preajmă. Frumoasă carte, cinste cui a scris-o. Minorii (dar şi majorii) care cască gura la toate prostiile transmise pe toate Antenele TV se pot delecta cu această minunată carte care se poate citi cu foarte mare folos. Şi cu plăcere, evident. De această dată, Micul Prinţ este un mic român. ”
La final, Valentin Protopopescu ne dăruiește o cronică exhaustivă a celui mai recent turneu jucat de Simona Halep, cel de la Indian Wells. Concluzia sa: ”Prin Simona Halep vremurile bune ale tenisului românesc se întorc, şi nu e deloc o întîmplare că revirimentul este anunţat nu de un tenismen, ci de o jucătoare. Ceea ce înseamnă că în ţara Mioriţei femeile sînt mai „bărbate“ decît falşii macho, inclusiv în tenis.”
–”Observator cultural”, nr. 458 (716)/27 martie – 2 aprilie 2014. Norman Manea a publicat în ultimele două numere ale Observatorului Cultural un eseu în două părți, intitulat ”Tovarășa Ana – Paradoxul Pauker: antisemitism și comunism”. După reacțiile și comentariile exprimate pe pagina revistei, s-a simțit dator de a face un post-scriptum, din care spicuim: ”A le cere „evreilor“ să-şi ceară, la rîndul lor, iertare pentru faptele comise de comuniştii români-evrei (alături şi împreună cu cei români-români şi cei români-maghiari, români-germani etc., care numai îngeri n-au fost, nici unii) ar însemna o tendenţioasă separare etnică. Faptul că în grupul de lideri comunişti care îi cereau lui Petru Groza măsuri represive contra burgheziei româneşti era şi Ana Pauker arată chiar asta: că ea era doar una în grup şi că toţi ceilalţi nu erau doar blestemaţii evrei.”
–”România literară” nr. 13-14/28 martie 2014. Prima pagină a numărului dublu al României literare ”găzduiește” chipul lui Nicolae Ceaușescu. Ciudat, nu, după atâția ani de la perioada în care fiecare ziar sau revistă aveau pe prima pagină chipul Dictatorului? Aflăm și motivul, o stenogramă din 1976, din care aflăm că Nicolae Ceaușescu dorea să publice în România literară un drept la replică: ”Nicolae Ceaușescu exprimă în cazul Comitetului Politic Executiv numulțumirea față de contramandarea de către Leonid Brejnev a întâlnirii pe probleme economice a secretarilor generali din țările membre CAER. Pe acest fundal izbucnește frustrarea lui N. Ceaușescu care aduce în discuție o traducere a unei poezii a lui Mihail Eminescu în ucraineană, într-un volum apărut în 1974, preconizând publicarea unei replici în România literară.”
Despre cartea ”Amintiri despre Caragiale”, anotologie de Ștefan Cazimir, am mai scris aici, am mai semnalat cronici. Acum este rândul lui Răzvan Voncu, care scrie în final: ”Amintiri despre Caragiale se alătură unui șir de opere istorico-literare apărute în anii din urmă, care ne îndeamnă stăruitor să parcurgem istoria literaturii române cu alte instrumente și grile de lectură. Simpla deconstrucție a categoriilor călinesciene sau apelul reiterat la abandonarea monografiilor și sintezelor mai vechi nu țin loc de o nouă perspectivă. De la perioada medievală la cea contemporană, toate epocile literaturii noastre se cer interpretate într-un spirit nou, în acord cu achizițiile recente ale istoriografiei și teoriei literare.”
–”Cultura”, nr. 9 (460)/13 martie 2014. Ionuț Vulpescu trage din nou un semnal de alarmă cu privire la casele memoriale din orașele României, comparându-le cu cele ale statelor vestice. Iată una dintre cauze: ”Autorităţile culturale trebuie să depună, de multe ori, eforturi sisifice ca să poată transforma modesta locuinţă a unui om de cultură în muzeu. Urmaşii fie vând cui oferă mai mult – iar autoritatea locală sau centrală nu poate niciodată oferi cât rechinii imobiliari –, fie, acceptând să o scoată din circuitul speculaţiei imobiliare spre a o oferi publicului, cer sume exorbitante. Nici nu există o strategie complexă a statului în acest sens, e adevărat, dar nici nu e uşor ca ea să fie construită prea repede, în aceste condiţii. În România nu funcţionează, ca în Franţa, principiul excepţiei culturale, care să împiedice înstrăinarea şi chiar distrugerea acestor urme materiale ale trecerii prin lumea românească a unor valori inestimabile ale culturii universale.”
Despre cartea pe hârtie vs. cartea în format electronic, scrie Constantin Coroiu, care concluzionează: ”Nu-mi pot imagina pe cineva plângând la lectura romanului lui Tolstoi sau a altui mare roman pe ecranul computerului. Decât doar dacă are o problemă ce ţine de oftalmologie, nu de emoţia estetică. Dar să-l mai şi recitească, şi încă de 14 ori, ca Paleologu!.. Pe un asemenea suport ar fi un adevărat supliciu.”
–”Cultura”, nr. 10 (461)/20 martie 2014. ”Cum vor arăta istoricii literari ai viitorului?” se întreabă Mihai Iovănel în rubrica ”Paragraf”. Reluăm tot ceea ce își imaginează criticul literar: ”O bună parte dintre ei se va ocupa exclusiv de prezent, dat fiind că acesta va fi atât de complex încât va depăşi în complexitate perioade lungi, dar găunoase, precum „Antichitatea“ sau „Evul Mediu“.
Alţii – arheologii – vor săpa după cache-uri din negura timpurilor: câţiva biţi din creativitatea lui Ionuţ Chiva, risipiţi generos pe solul prăfos al Facebook-ului la începutul secolului al XXI-lea şi consideraţi multă vreme pierduţi pentru totdeauna, se vor tranzacţiona pe sume fabuloase.
Mulţi istorici literari vor fi orientaţi către scopuri comerciale: de pildă, analizarea aforismelor publicate timp de o săptămână pe Twitter poate revela că mulţimile îşi doresc cu disperare pastă de dinţi cu aromă de banane.
Nu în ultimul rând, o categorie se va ocupa cu evaluarea mostrelor biologice lăsate de Marii Scriitori, trăgând o punte cu adevărat ştiinţifică între eprubetă şi inspiraţie. „Influenţa mătreţei asupra poemelor lungi în romantism“: ce bestseller va fi acela!”
(Jovi)
-Editia on-line a Revistei 22 preia un (alt) articol inspirat al lui Andrei Pleu din care reproducem doar un pasaj, insa el ar trebui citit si citat in intregime: “Orice învăţăcel ştie că „apolitismul” este echivalent cu neparticiparea la luptele pentru putere ale partidelor politice. Cel care a decis să fie „apolitic” se distinge, aşadar, prin neutralitate, prin suspensia opiniilor colorate electoral, printr-o voluntară neimplicare în sfera politicului. Există însă şi o accepţiune secundă a termenului: lipsa relevanţei politice. Nu tot ce face un politician poate fi citit în cheie politică. Cînd face duş, îşi vizitează părinţii, sau găteşte pentru prieteni, politicianul e apolitic. E, adică, om ca toţi oamenii.
E însă prilej de mirare sau de legitimă iritare, cînd politicienii se comportă „apolitic”, chiar atunci cînd fac politică. Acel „a” privativ cu care începe cuvîntul în discuţie poate semnala, uneori, mai ales pe scena publică românească, un mod de a face „politică” fără „polis”, fără preocupare pentru „cetate”, cu motivaţii care n-au nimic de a face cu interesele comunităţii. Sentimentul meu este că, la noi, majoritatea politicienilor sunt, în acest sens, „apolitici”. Politica e, pentru ei, un mijloc la îndemînă pentru a achiziţiona putere, iar puterea e mijlocul optim de a obţine influenţă, avere, relief public (bun pentru vanitatea proprie sau pentru ornamentarea lucrativă a CV-ului). Nicio legătură cu „polis”-ul, cu organismul comunitar. Foarte mulţi dintre politicienii noştri se angajează în lupta politică sub imperiul unor afecte strict personale: idolatrie pentru un şef, ură pentru altul, răzbunare, teamă de justiţie, spirit de gaşcă etc. Cutare europarlamentar liberal a ratat cîndva, din cauza preşedintelui ţării, un post de ministru. Ergo: face politică anti-prezidenţială. Cutare artist n-a primit atelier de la primarul capitalei. Ergo: va fi aliatul tuturor celor care sunt împotriva nemernicului, indiferent ce va întreprinde. Un adulator al cutărui politician se transformă, peste noapte, în duşmanul de moarte al aceluiaşi, pentru că a fost destituit dintr-un post important. Un liberal de ultimă oră, servil şi gongoric, se întoarce brusc împotriva preşedintelui său de partid, pur şi simplu pentru că nu e luat în seamă cît ar vrea sau pentru că pariază pe avantajele altei alianţe. Un altul nu poate ierta unui fost ”coleg” că a cîştigat, împotriva lui, alegerile pentru preşedinţia formaţiunii sale politice. »
-In numarul 435 al Suplimentului de Cultura, am observat pe prima pagina figura ganditoare a lui Mircea Diaconu care afirma pompos in interviul luat pentru a fi promovat „M-as fi simtit bine sa fiu doar scriitor“. Pentru a fi malitios, dar perfect onest, pana la urma, mult mai bine i-ar fi fost daca ar fi ramas nu numai la scris pe care oricum nu l-a practicat cine stie ce, dar macar numai la actorie si nu s-ar fi umplut de penibil in urma scurtei, dar jenantei sale cariere politice. De martiri politici de mucava tara nu mai are nevoie ! De scriitori si/sau actori de valoare da!
Alex Savitescu pe care de regula il citesc cu mare placere (mi s-a parut neadevarata doar punerea semnului de egalitate intre tribul de la Antena 3 si Radu Banciu care are totusi o cultura, valori, experienta de viata net superioare urangutanilor de la A3). Foarte bun articolul „Gazetaria cu acelasi frizer”: «Vineri, 28 martie, dimineata. Revista presei, din titluri: „Aceasta este cea mai dura lovitura pe care o primeste Basescu“; „Declaratia bomba facuta de Ponta in urma cu putin timp“; „5-2, o crima si o sinucidere“; „Bomba in lumea mondena din România“; „Secretul care a explodat in aceasta dimineata“; „Divort incendiar in lumea show – biz-ului“; „Gestul ei i-a terifiat pe toti cei care au privit-o“; „Scena halucinant intr-un mall din Cairo“. Vreme innorata, vântul bate calm la moderat. Coafura rezista”. In continuare punctul pe I: «Media românesti nu au un Kim Jong-un. Nu unul vizibil. E o entitate, un duh cu iz de canal, care ne intra prin tastaturi, ne acopera vazul, auzul si gândirea. Majoritatea gazetarilor de astazi seamana cu un regiment de soldati tunsi la fel, imbracati identic, care se misca in aceeasi directie. Acestia sunt oamenii mediocritatii, comozi in gândire, cu simtul documentarii extirpat, superficiali in construirea continutului… stop!, care continut?
(Codruț)
Contributori: Jovi, Codruț.
-Precizare:
Revista ”România literară” a fost obținută cu sprijinul Inmedio.ro, rețea de distribuție a ziarelor/revistelor, de unde vă sfătuim să o achiziționați.
