În această săptămână, am citit din revistele România literară, Cultura, Observator cultural, Le Courrier international, 22.
–”Cultura”, nr. 4 (455)/6 februarie 2014. Romanul lui Adrian Schiop, ”Soldații. Poveste din Ferentari”, este una dintre cele mai discutate cărți ale anului 2013, atât în presa culturală, cât și în blogosferă. Am scris și eu despre carte pe Filme-cărți.ro, iar de curând am citit o nouă recenzie și în revista Cultura, semnată de Adriana Stan, care concluzionează: ”Adrian Schiop e at his best în acest roman. Îl avantajeaza si un an beletristic slab sau controversele în jurul subiectului, desi, pe de alta parte, „stilul“ sau îl va dezavantaja în continuare în ochii cititorilor & promotorilor de fineturi. Nu sunt sigura însa ca mai multa „recunoastere“ i-ar prinde bine, creativ vorbind.”
Un articol exhaustiv despre proza lui Filip Florian (”mic studiu naratologic”) semnează în același număr Teodora Dumitru. De citit în întregime, mai ales de către fanii scriitorului, printre care mă număr și eu: ”Micul studiu naratologic pe care-l propun acum, când opera lui Florian numara deja patru romane, incearca, în primul rând, o analiza a schemelor narative folosite de prozator, urmarind sa distinga totodata si modul în care aceste optiuni narative afecteaza verdictul de valoare dat romanelor sale.”
–”România literară”, nr. 9/28 februarie 2014. Premiul Cartea Anului 2013, oferit de către România literară, a fost câștigat de către Adriana Babeți și cartea sa ”Amazoanele. O poveste”. În cronica galei, semnată de Simona Vasilache, ni se povestește prezentarea făcută cărții cu ocazia nominalizării: ”Primul a vorbit Cosmin Ciotloș, despre Amazoanele. O poveste. Într-un laudatio amplu, pe măsura consistenței cărții, criticul a subliniat puterea de cuprindere și atenția la detalii a autoarei, căreia nu i-au scăpat nici cele mai inaccesibile surse în care ar fi putut găsi referințe despre amazoane, neocolind, firește, prezența lor în literatura română. Vizibil emoționată (și surprizele serii nu se terminaseră!), Adriana Babeți a făcut, în fața publicului, proba unei modestii de cărturar adevărat, mărturisind că are prea puține în comun cu eroinele cărții ei, dar arătându-se convinsă că din bătăliile literaturii nu iese nimeni învins. A mulțumit pentru onoranta nominalizare, comparabilă cu Oscarul sau cu BAFTA, reviste în care a debutat abia în urmă cu trei săptămâni, cu un interviu.”
”Cuvintele Fraților Grimm: O declarație de iubire”, cartea lui Gunter Grass, se află și la noi pe raftul de lectură pentru perioada următoare. Despre ea, scrie pe larg Luminița Corneanu, care încheie foarte convingător: ”Deși foarte serios pe subiectele pentru care ridică vocea, de la situația azilanților la defrișarea pădurilor și, recent, la situația Greciei de azi, ”pusă la colț” tocmai de țara sa natală, Grass se și amuză, undeva, în sinea lui, de efectul pe care-l produce asupra celorlalți șocul rostirii cu voce tare a unor lucruri care deranjează. Dar oare nu acesta-i rolul unui intelectual, să ridice semne de întrebare, să provoace îndoieli, să dărâme confortul complacerii în ideile luate de-a gata? Grass cu siguranță reușește acest lucru, chiar și când nu are dreptate. Cuvintele Fraților Grimm reprezintă, alături de alte cărți precum Între Germania și Germania ori Secolul meu, o completare a portretului unui artist complex, care nu s-a sfiit niciodată să utilizeze cuvântul ca armă.”
–”Cultura”, nr. 5 (456)/13 februarie 2014. Ca de obicei, articolele lui Virgil Ștefan Nitulescu din seria ”Arhipelagul muzeelor” sunt foarte interesante și ne deschid mereu orizontului noi. În această săptămână despre muzeele din Norvegia: ”Muzeele norvegiene nu au nimic spectaculos în ele. Un muzeu precum bucuresteanul Muzeu National de Arta ar fi un fel de Luvru pentru scena muzeelor din tara nordica. Ceea ce impresioneaza însa oricare vizitator este apropierea deosebita pe care muzeul o arata fata de publicul sau, pornind de la grija extraordinara pentru toate categoriile de persoane cu deficiente, pâna la zâmbetul cald oferit de întregul personal al institutiei, pentru oricine îi calca pragul. De la director la îngrijitor, angajatii muzeului îi întâmpina pe vizitatori ca pe niste persoane absolut egale; nu exista nici un fel de sentiment de aroganta, dar nici de servilism. Pur si simplu, muzeele sunt acolo pentru public, iar acei oameni care lucreaza în muzee se considera egali, din toate punctele de vedere, cu cei care vin sa le viziteze.”
Despre romanul lui Ismail Kadare, ”Cina blestemată”, am scris de curând pe Filme-cărți.ro. Despre această carte scrie o cronică foarte frumoasă Dana Pîrvan-Jenaru: ”Cel mai recent roman al sau, „Cina blestemata“, este o carte care îsi gaseste echilibrul pe paradoxurile specifice unei bufonerii tragice. Si aici, Kadare proiecteaza un context istoric precis (Albania în timpul celui de-al Doilea Razboi Mondial si în perioada stalinismului) pe un fundal miraculos, cu elemente de legenda. Autorul se reîntoarce, pe calea literaturii, în orasul copilariei sale, Gjirokastra, oras situat la granita cu Grecia, pentru a da nastere unei povesti despre dureri atroce suferite de oameni, dar si de orasul în sine, care devine un suprapersonaj colectiv. Autorul îmbina si aici observatia realista cu fantasticul deconcertant (ce provoaca teama si nesiguranta). Doar acest fantastic si-ar putea masura puterile cu absurdul realului, cu „eficienta“ controlului impus de „putere“.”
–”Observator cultural”, nr. 453 (711)/20-26 februarie 2014. Despre cartea de proză scurtă a Laviniei Braniște voi scrie și eu, probabil săptămâna viitoare. Până atunci, putem citi recenzia lui Bogdan-Alexandru Stănescu din Observator cultural, care începe astfel: ”Dacă Cinci minute pe zi, debutul în proză al Laviniei Braniște, la Casa de pariuri literare, atrăgea atenția asupra unei scriitoare uimitor de mature și de sigure pe instrumentele prozei sale, Escapada este un volum mult mai consistent, care marchează o evoluție și reușește să creeze un contur psihologic tip al personajelor sale, dar și, îndrăznescsă spun, al autoarei în sina. Sunt în volum 19 povestiri care decupează din destinul protagonistei/protagonistului un moment nu neapărat crucial, ci situat în proximitatea temporală a unui asemenea eveniment.”
În rubrica săptămânală ”Lecturi în vremuri de austeritate”, Cristina Manole analizează patru cărți despre ”Peisaj românesc”, printre care noua apărută ”Balcic. Micul paradis al României Mari”: ”Balcicul este o vedetă sub toate aspectele. Despre aceşti ani de glorie scrie cu farmec şi erudiţie Lucian Boia. Un interesant material iconografic însoţeşte şi satisface curiozitatea noastră. O carte de istorie care se citeşte şi ca o frumoasă poveste despre o lume trecută a fost. Sînt convinsă că şi acest volum va atrage la iuţeală mulţi admiratori. Cartea îi merită.”
(Jovi)
-Revista franceza “Le Courrier international”, numarul 1216 din saptamana 20-26 februarie 2014, este extrem de interesanta si merita fiecare leu din cei 21,5 platiti in pasajul subteran de la Piata Universitatii pentru ca ai ce citi cat in trei-patru reviste de cultura sau atitudine politica din Romania. Care oricum nu au nivelul pre-luarilor franceze. Lumea se misca si o vedem chiar si noi, atat de concentrati pe lesinurile si divorturile Biancai, pentru ca atunci cand o face se indreapta si inspre noi. Ramane doar o chestiune de timp pana cand vom fi afectati. Dar pana atunci ar fi de preferat sa ne pregatim. Dosarul acestui numar se concentreaza asupra Arabiei Saudite „Regatul dezamagit” pentru ca „aliatul sau american o dezamageste, revenirea in gratii a Iranului o ingrijoreaza” un subiect numai bun pentru „o decriptare a presei internationale”. Hopa, un alt aliat al SUA dezamagit. De altfel probabil ca criza din Ucraina si Crimeea reprezinta o unda de soc care va ridica suspiciuni si neincredere in toate capitalele tarilor aliate Washingtonului. Ca acesta nu mai are nici puterea si nici convingerea ca actioneaza in numele unei anumite comunittai de valori, este deja altceva.
Din studiul realizat de catre Center for Strategic and International Studies reprodus in Courrier International „Exista o competitie intre Iran si statele arabe din Golf care prezinta un risc pentru interesele vitale si supravietuirea fiecarui regim in parte. In Arabia Saudita, responsabilii nu vad revolutiile arabe precum o primavara sau ca preludiul unor reforme politice catre democratie si dezvoltare. Observa mai degraba ca in toate aceste tari domneste haosul, in Libia, in Egipt, in Tunisia, in Irak sau Yemen. Au constatat ca importanta acordata de Statele Unite si Europa drepturilor omului si democratiei nu a facut pana acum decat sa devasteze natiunile cele mai atinse si sa ameninte direct tara si sistemul lor politic.” Care, evident, este unul dintre cele mai conservatoare din intreaga lume, o adevarat disputa fiind sustinta in jurul posibilitatii legale ca femeile sa poata sustine examenul pentru a obtine un permis de conducere. Nu mai stim cum a ramas aceasta chestiune de care am aflat tot din revista franceza insa denota in mod clar ultra-conservatorismul medieval al familiei extinse Saud. Care domneste peste o intreaga tara imbibata in petrol. Vom vedea ce se va intampla cand mana petrolifera va fi epuizata daca nu in 2-3 decenii dar macar intr-un secol tot se va intampla.
In ziarul The National din Abu-Dhabi, Faisal Al-Yafai scrie despre politica lui Barack Obama „Care sunt asteptarile lui Obama fata de Orientul Mijlociu? In mod esential trei lucruri: mici victorii, fara razboi si beneficiile care-i revin unui partizan si adept al pacii. Obama mai are doi ani, poate mai putin, pentru ca mai raman 19 luni pana la startul campaniei pentru desemnarea unui nou presedinte in 2016. (…) Cei care afirma ca d-l Obama nu este suficient de implicat in Orientul Mijlociu se inseala: dimpotriva, este foarte implicat- foarte implicat in a se dezimplica.”Din revista As-Safir care apare la Beirut, capitala Libanului regasim reorientarea Arabiei Saudite catre Franta. „Trei dosare s-au aflat pe masa de lucru in timpul vizitei lui Francois Hollande la Ryad in decembrie 2013: Libanul, Siria si Iranul. La acestea se adaugau ambitiile franceze fata de una dintre cele mai mari piete de comercializare a armamentului din intreaga regiune. Pentru ca Arabia Saudita a cheltuit in ultimii zece ani nu mai putin de 70 de miliarde de dolari pentru a-si constitui un arsenal fara pereche printre tarile din zona. Asupra multor subiecte Ryadului si Parisul au pozitii convergente.” Cert este ca Francois Hollande a mijlocit semnarea unor contracte adevarate benefice industriei de aparare din Hexagon: Thales va vinde rachete Crotale in valoare de 2,7 miliarde de euro iar pentru supravegherea frontierelor EADS va beneficia de un alt contract de 2,4 miliarde de euro. Contracte ferme nu balariile prezentate de chinezii veniti la Bucuresti acum ceva timp, de hatarul carora chiar si steagurile UE si NATO au fost date jos de pe pereti de o putere politica nedemna. Pana sa investeasca zecile de miliarde de dolari promise, chinezii se reorienteaza si in alte zone ale Europei. In articolul „Minsk, capul de pod eureopan al chinezilor” reporterul ziarului moscovit Ogoniok scrie despre o alta intentie faranoica a Pekinului: realizarea unui parc tehnologic intins pe o suprafata de aproximativ 30 km patrati, la numai 20 de kilometri de capitala Bielorusie, Minsk care ar prsupune taiarea unui suprafate identice de padure, insa aceasta investitie uriasa, cel putin la nivel declarativ, nu este privita neaparat cu ochi buni de catre locuitorii zonei care se tem si de instalarea a jumatate de milioan de chinezi. Evident, investitiile ar fi menite a deversa produse peste piata ruseasca mai degraba decat intr-o tara care a pierdut in ultimii zece ani 8,% din populatia sa.
Mai aflam ca in Malaezia exista o adevarata dezbatare fata de interdictia ca minoritatea crestina (2,6 milioane de omanei adica 9% din populatia totala a acestei foset colonii engleze) sa folosasca cuvantul Allah (!!) iar ziarului catolic The Herald i-a fost interzisa utilizarea acestui cuvant chiar de catre Ministerul de Interne (!!). Stai si te intrebi daca oamenii astia nu au nimic altceva mai bun de facut. In Venezuela sistemul chavist pare a sucomba, o buna parte din populatie manifestand pe strazile Caracasului, am putea spune ca burghezia si clasa de mijloc caci paturile sarace majoritare, au fost si s-au lasat corupte de politicile „sociale” de miluile initiate de Hugo Chavez, prietenul lui Sean Penn si Oliver Stone. Putina lume stie ca Venezuela era un exemplu de democratie, civins si modernitate la nivelul Americii de Sud, cel putin, in perioada 1925-1974. Descoperirea si exploatarea din ce in ce mai intensa a petrolul se pare ca a dus mai degraba efecte negative, oferind sume consistente miturilor politice si coruptiei. Pe aceeasi tema scrie si Caterina Preda in numarul 9 al Revistei 22”Venezuela în revoltă la un an de la dispariția lui Chavez” „Așa cum se observa în New York Times, protestele par, cel puțin la Caracas, să aibă loc doar în partea de est a orașului, unde locuiesc cei mai bogați, unde multe străzi sunt blocate de guarimbas (baricade ad-hoc), în timp ce, în vest, cei mai săraci, susținători ai guvernului președintelui Maduro, profită de zilele libere acordate de acesta cu ocazia începerii timpurii a carnavalului anual din Americi, o măsură luată și pentru a preveni continuarea protestelor”
-In editia electronica a Revistei 22 este publicat un excelent articol semnat de marele disident polonez Adam Michnik “Ruşine Rusiei”: “Admirația și mânia ne însoțesc în aceste ore mohorâte și pline de tensiune. Admirăm moderația înțeleaptă, determinarea și simțul responsabilității societății și autorităților ucrainene. Și ne cuprinde mânia când observăm agresivitatea imperială a politicii Rusiei Mari față de Ucraina. Ne revoltă și ne dezgustă retorica plină de minciuni, ipocrizie și infatuare, nu numai a politicienilor, ci și diplomaților și propagandiștilor ruși. În memoria poloneză reînvie imagini vechi. Șeful MAE, Radosław Sikorski, observa că „Rusia nu a invadat niciodată Polonia, întotdeauna <a venit în ajutorul> minorităților naționale și religioase”. Așa s-a întâmplat în epoca țarinei Ecaterina, care a luat sub protecția sa minoritățile religioase din Republică, pentru a realiza în fapt separarea și împărțirea ei; așa a fost în 1920 și în 1939, când Rusia a apărat poporul muncitor de la orașe și sate și minoritățile naționale de regimul imperialist și fascist din Polonia. În 1940, Kremlinul s-a grăbit cu „ajutorul frățesc” în Lituania, Letonia și Estonia în același scop, iar după război – în Budapesta, în 1956, în Praga, în 1968. Apoi i-a mai acordat „ajutor frățesc” și poporului din Afganistan…” Ramane de vazut cand umanismul rusesc se va extinde si in Romania. Cozi de topor sunt destule.
Excelenta observatia lui Dan Perjovschi din Revista 22 dedicata PRIMARILOR (orașelor* care vor să fie Capitală Culturală Europeană): „În 25 de ani nu ați construit niciun muzeu, bibliotecă, teatru sau centru de cultură. Instituțiile …existente au bugete ridicole, tencuiala căzută, repertoriul blocat în proiect și mai toți directorii numiți politic.Maximumul de „contemporan“ pe care-l înțelegeți sunt fântânile cu lumini și muzică. Nu aveți buget dedicat artelor contemporane, nu aveți politici transparente, burse individuale sau ateliere de creație. Pentru dvs., creatorii sunt fie simpli executanți, fie cerșetori de neprimit în audiență. Până acum ați băgat banii în fotbal, asfalt și jardiniere. Cu ce-a mai rămas ați făcut festivaluri câmpenești de weekend. N-ar fi mai bine să candidați pentru campionatul de fotbal în sală? Aveți deja sala dvs. de consiliu.
* București, Timișoara, Craiova, Iași, Cluj, Galați etc.”
(Codruț)
Contributori: Jovi, Codruț.
-Precizare:
Revista ”România literară” a fost obținută cu sprijinul Inmedio.ro, rețea de distribuție a ziarelor/revistelor, de unde vă sfătuim să o achiziționați.
