În această săptămână, am citit revistele România literară, Suplimentul de cultură, Cultura.
–”România literară”, nr. 19/8 mai 2015. Sorin Lavric spre despre foarte interesanta carte de la Editura Corint, ”Lumea era toată a mea”, de Ana-Maria Callimachi: ”Ana-Maria Văcărescu are ochi malițios, judecându-și fără indulgență apropiații. Bărbații sunt în genere bețivi, afemeiați și nestatornici, femeile sunt codoașe, bârfitoare și rele. Sub unghi moral, marea lacună a României e că ”fiecare caută tot timpul să prostească pe toată lumea. Prostul renume pe care l-a dobândit țara mea este cauzat de acest comportament.” (p. 81) Cele mai reușite pagini surprind defecte de caracter sau scânteli cu miez patologic. Un unchi (Leon Callimachi) e petrecăreț incurabil, chefuind nopțile și culcându-se doar în zori, interzicând slugilor ca până la prânz vreun zgomot să-i tulbure somnul. ”Odată a poruncit ca toți cocoșii din vecinătatea casei lui de la țară să fie tăiați pentru că somnul de dimineață îi era deranjat de cântecul lor vesel.” (p.145)”
Ion Mihai analizează la sânge cartea ”O istorie a lumii moderne, 1920-2000” a lui Paul Johnson, semnalând mai multe greșeli sau ”perle (de cultură). Chiar dacă nu sunt specialist în ale criticii literare sau istorice, îmi imaginez că așa ar trebui să arate un articol atent la toate aspectele unui cărți care se pretinde de istorie: ”Dacă această carte ar fi fost o carte tehnică, cu atâtea greșeli luate de bune, ar fi căzut avioane, poduri, case etc. Dacă ar fi fost de medicină ar fi murit oameni, acasă sau în spitale. Dar și așa e rău, căci studiată de elevi sau studenți ar duce la eșec în examene, de la cele de an la cele de bacalaureat, licență, masterat etc. Gândiți-vă ce ar însemna plagierea unor texte care îi aparțin!”
Un interviu interesant cu scriitoarea române de limbă maghiară, profesoară la Universitatea din Cluj, Zsuzsa Selyem (interviu realizat de Simona Sora). La întrebarea ”Spui, în revista ”Provincia”: ”Există în lume un loc numit Erdely, sau Transilvania, sau Siebenburgen, și sunt scrieri care ar fi putut fi scrise oriunde în lume dar care s-au născut totuși aici, iar acest dar înseamnă totuși ceva”. Ce înseamnă acest ”dar”?, ea răspunde: ”Poate că literatura transilvană este într-o situație mult mai bună decât Transilvania propriu-zisă, cu drumurile ei pline de gropi și cu șoferi ultranervoși, cu pădurile transportate în alte țări, cu școlile în care se predau ignoranța și nepăsarea. Nu știu dacă se poate schimba ceva prin cuvinte și forme. Dar noi tot încercăm.”
–”România literară”, nr. 20/15 mai 2015. Din ce în ce mai interesante pentru mine sunt articolele lui Mircea Mihăieș, din cadrul rubricii ”Contrafort”. Săptămâna aceasta, discută despre procesul dintre urmașii lui William Faulkner și Woody Allen, dar și despre copyright în general: ”E cunoscută, de asemenea, politica agresivă a deținătorilor de copyright-uri în raport cu creațiile artistice avute în administrare. Ceea ce începuse ca o măsură legitimă, de încurajare și protejare a activității creatorilor și oamenilor de știință, riscă să devină, așa cum sublinia un ziarist de la revista ”Time”, o modalitate de a limita libera exprimare. În timp ce fragmentele citabile fără acord devin tot mai scurte, dreptul de exploatare al moștenitorilor se lungește din ce în ce mai mult. Până în 1998 el era de cincizeci de ani, acum a ajuns la șaptezeci. Și nu e exclus ca în viitorul nu prea îndepărtat să fie extins în perpetuitate. Noțiunea însăși de ”fair use” (”folosire cu bună credință”) – în afara căreia nu se pot scrie texte critice, academice ori istoriografice, nu se pot face recenzii, cercetări și nici promovarea corespunzătoare a culturii și științei – e considerată abuzivă și pusă tot mai frecvent sub semnul întrebării.”
–”Suplimentul de cultură”, nr. 482/9-15 mai 2015. Cică a murit Derek din Anatomia lui Grey. Este momentul potrivit ca să discutăm un pic despre criminalitatea și morții din seriale și filme, așa cum o face Mădălina Cocea: „In urma cu trei ani, statisticienii de la Open University, Marea Britanie, au realizat chiar o cercetare privind orasele cu cele mai mari rate ale criminalitatii din seriale. Cea mai violenta comunitate era micutul oras Cabot Cove, inventat pentru serialul Verdict, Crima. La o populatie declarata de 3.500 de persoane si aproximativ 21 de crime pe an, Cabot Cove era de 50 de ori mai violent chiar decat Honduras, adevarata capitala mondiala a crimei. Un alt studiu arata faptul ca spitalele fictive au o rata a mortalitatii de noua ori mai mare decat spitalele reale, iar doctorii trateaza de patru ori mai multe accidente sau probleme psihiatrice decat in realitate.”
–„Cultura”, nr. 14 (512)/16 aprilie 2015. Un articol foarte interesant despre viteza de lectură, despre cititul rapid, despre cât de profund trebuie să fie cititul, scrie Valeriu Gherghel: ”Îi dau dreptate eseistului Joseph Epstein, care afirmă în studiul The Pleasures of Reading (The Hudson Review, 48: 4 (1996), pp. 539-555) că citeşte de regulă foarte, foarte încet şi că însăşi noţiunea de lectură rapidă îi repugnă. Cu cât cartea este mai bună, cu atâta ritmul lecturii sale devine mai lent, mai minuţios. Pricina este simplă: Joseph Epstein se teme că nu va mai avea timp pentru o nouă re-citire (p.540). De la o vârstă, simţim certitudinea aspră că parcurgem pentru ultima dată cartea la care ne-am oprit şi că nu vom avea, în puţinul timp care ne-a rămas de trăit, o altă ocazie de a-i răsfoi paginile, de a admira adevărul cutărui paragraf, scena morţii prinţului Andrei Bolkonski. Şi fiindcă nici eu nu sunt sigur că o să mai pot reveni vreodată la ea, o citesc chiar acum, încă o dată, pen-ultima.”
Plagiatul era la ordinea zilei și acum mai bine de 100 de ani, unul dintre cei mai des acuzați fiind I.L. Caragiale. Un articol despre aceste acuzații scrie Alexandru Dobrescu: ”Te şi prinde mirarea cât de prosteşte a fost pusă la cale această „cabală“, de câtă lipsă de inteligenţă şi îndemânare au dat dovadă şi iniţiatorii, dar şi executanţii ei, în frunte cu nefericitul C. A. Ionescu, cât de jalnice erau, tehnic vorbind, plastografiile menite a-l încrimina pe Caragiale. Reluând mulţimea pieselor dosarului, eşti frapat de imensul ridicul ce se degajă din prăfuitele lui file şi principala dificultate de lectură vine din inconfortabilul sentiment, ce se încăpăţânează a nu-ţi da pace, că întreaga poveste a plagiatului nu era altceva decât o biată farsă pusă la cale de nişte copii. Fiindcă doar nişte copii puteau să arunce cu atâta uşurinţă acuzaţii de o asemenea gravitate şi tot numai nişte nevârstnici puteau să fabrice, strânşi cu uşa, probe de o încropeală ce sare în ochi de la o poştă.”
Braga, Ada-Kaleh, Dobrogea, baclava și rahat, iată câteva dintre lucrurile care ne aduc aminte cel mai mult de o Românie cu adevărat pitorească. Despre câteva dintre acestea, ne povestește Dragoș Bogdan în articolul ”Boza”: ”Dorinţa liderilor comunişti de a deţine controlul asupra oricăror mijloace de producţie i-a sufocat pe vechii bragagii, ce au fost nevoiţi să se transforme în vânzători de Cico sau de Brifcor. În 1990, doar doi producători reuşiseră să scape de prigoana comunistă: Gheorghe Zmeu din Galaţi (care, împreună cu Cătălin Pauliuc, produc astăzi braga „Alina“) şi Hashim Memish din Slatina, ce a dus mai departe afacerea de familie a „Atletului Albanez“. Lor li s-au adăugat câţiva producători care, cu mijloace mai modeste, produc braga în unele dintre oraşele dunărene. (…) Mai groasă ori mai fluidă, fie că o bem iarna sau vara, în faţa unui pahar de boza sau de bragă te simţi egal cu istoria, sau, mai bine zis, guşti o parte din ea, fiindcă această băutură a străbătut secolele alături de consumatorii ei, înscriind secvenţe de gust în amintirile lor.”
