În această săptămână, am citit revistele România literară, Suplimentul de cultură, Memoria.
–”România literară”, nr. 3/22 ianuarie 2016. Sorin Lavric a scris despre teza de licență a lui Ioan Petru Culianu, ”Marsilio Ficino (1433-1499) și problemele platonismului în Renaștere”, publicată în 2015 la Editura Polirom: ”Scrisă direct în italiană în 1972, lucrarea de licență a lui Culianu e o mostră de erudiție împinsă până la mania detaliului rar. La 22 de ani, câți avea în clipa susținerii tezei la Facultatea de Limbi Romanice, Clasice și Orientale din București, Culianu era deja format, posedând toate tabieturile unui cărturar sadea: citate în cinci limbi, bibliografie de nișă, dar mai ales obsesia pentru teme de o excentricitate izbitoare, la care studenții normali nu ajung niciodată.”
Câteva dintre promisiunile editoriale ale anului 2016 sunt prezentate de către Elisabeta Lăsconi. Reiau doar două pasaje care mi-au reținut atenția: ”În primele trei-patru luni din 2016, în ”Raftul Denisei” vor apărea câțiva dintre marii scriitori din portofoliul Editurii Humanitas Fiction. Firida rușinii de Ismail Kadare reînvie figura lui Ali Pașa din Ianina, care a înfruntat Imperiul Otoman, și-a construit un principat independent, a corespondat cu Napoleon Bonaparte și l-a găzduit pe George Byron în drumul spre Grecia, dar i-a prigonit pe aromânii și centrul lor, Moscopole. (…) Dar cartea cea mai așteptată este probabil volumul de corespondență al lui Vladimir Nabokov, Scrisori către Vera, ce dezvăluie una dintre cele mai frumoase povești de dragoste ale lumii.”
–”Suplimentul de cultură”, nr. 509/16-22 ianuarie 2016. Ca de obicei, delicioase cuvintele lui Matei Vișniec, de data aceasta într-un interviu cu Cătălin Hopulele. Întrebare: ”Privind cartile care se vand astazi, consumul de carte din Romania si trendul (nu neaparat localizat pe Romania) de consumerism, mai este literatura „buna la toate“ cum spuneati intr-un interviu ca era in perioada comunismului?” Răspuns: ”Nu, romanul si literatura in general nu-si mai asuma astazi, cum era cazul in anii cand am inceput sa scriu eu, misiunile stiintelor sociale (ale sociologiei, ale psihologiei, ale istoriei, ale filozofiei). A fost o vreme cand anumite revendicari istorice nu se puteau face decat printre linii, in romane… Acum istoricii pot spune tot ce doresc, repune in cauza cum doresc anumite pagini ale istoriei nationale si universale. Dar literatura ramane instrumentul cel mai fin de detectare a umanitatii in om, a pulsiunilor sale ascunse, a contradictiilor sale si a multiplelor sale fatete. Nici o alta disciplina nu poate fora mai adanc in fiinta omului decat literatura.”
–”Memoria”, nr. 91-92/2-3/2015. L-am citit întotdeauna cu plăcere pe Adrian Marino, iar mărturiile sale cu privire la perioada închisorilor comuniste sunt la fel de proaspete și de sincere. În acest număr, a fost reluat un articol mai vechi intitulat ”Autobiografie: Ani de închisoare”, care începe astfel: ”Cel mai patetic episod al vieții mele, al închisorii, este și cel mai dificil dintre toate de evocat. Mai întâi din motive de igienă morală și mentală: am suferit mult, mult prea mult, de-a lungul a 8 ani de detenție în cele 11 închisori prin care am trecut. De ce să mai sufăr încă o dată rememorând în detalii o existență plină de umilințe și cruzimi de tot felul? În același timp, am oroare de exhibiționismul eroic, de poza grandilocventă, de publicitate zgomotoasă a cabonitismului politic de care nu scapă, pe alocuri, nimeni. Căci din păcate multe, foarte multe amintiri de închisoare, pe lângă faptul că sunt prost, uneori chiar foarte prost scrise, alunecă uneori – de voie, de nevoie – și într-o melodramă ieftină, într-o frazeologie goală. Știu bine: suferința tuturor a fost reală, adesea supraomenească. Regimul era mai peste tot de adevărată exterminare. Dar îmi repugnă indiscreția, impudoarea, punerea în valoare publicitară a unor răni deschise. Realitatea curentă a fost, în general, mai curând cea din O zi din viața lui Ivan Denisovici de Soljenițîn.”
