În această săptămână, am citit din revistele România literară, Suplimentul de cultură, Dilema veche, 22.
–”România literară”, nr. 12/21 martie 2014. Discuțiile despre Andrei Pleșu și linșajul mediatic de la Antena 3 continuă. De data aceasta, apărarea îi este luată de către Cronicarul (anonim) al Ochiului magic, una dintre cele mai urmărite articole săptămânale ale României literare: ”Cronicarul nu este prieten, nu este apropiat al domnului Pleșu. Dar pentru orice om rațional este de bun-simț să recunoască valoarea acestui om. Ea sare în ochi dacă îi citești cărțile importante, de pildă, Parabolele lui Iisus. Adevărul ca poveste, dar răzbat, iată, și în simple articole de gazetă, precum e acesta, semnalat aici. Avuția națională este compusă și din minți strălucite, cum este a lui. Iar să-l terfelească unii și alții, cum au făcut-o ”jurnaliștii” de la postul acela de televiziune, înseamnă că lumea s-a întors pe dos și orice e posibil cu noi toți, în rău. A fi solidari acum cu Andrei Pleșu înseamnă a apăra normalitatea propriei noastre lumi. Cum se observă, această laudă la adresa lui Andrei Pleșu se face sub semnul anonimatului. De obicei, reclamațiile, acuzațiile, injuriile sunt anonime. Laudele sunt la vedere. Căci lăudând vrei să obții ceva de la cel lăudat. Nu e cazul. Scopul acestor rânduri este de a repune adevărul în drepturile sale și de a semnala o agresiune care nu-l privește doar pe Andrei Pleșu, ci pe fiecare dintre noi toți.”
Mihai Zamfir continuă incursiunea în viața și opera lui Albert Camus. Discuția din această săptămână se concentrează pe Camus versus Sartre: ”Înfruntarea ideologică ce a avut loc în Parisul anilor ’50, polemica dintre Camus și Sartre, ar fi putut rămâne un simplu episod uitat de istorie literară dacă ea n-ar revela o situație foarte răspândită și o paradigmă mereu actuală. Vor exista pretutindeni și întotdeauna intelectuali străluciți, extrem de cultivați, înzestrați cu mare talent – precum Jean-Paul Sartre – capabili să se pună conștient în slujba Răului doar pentru a îmbina profitul material (deloc neglijabil) cu snobismul. Toată lumea își poate trăda menirea, dar trădările oamenilor de la Litere rămân cele mai spectaculoase.”
Despre cartea lui Ionuț Chiva, ”Boddah speriat” (voi scrie și eu în curând despre ea), scrie pe larg Cosmin Ciotloș. Cu unele dintre afirmațiile sale sunt și eu de acord, cum ar fi: ”E greu, pentru cei care caută în literatură ”substanță”, ”greutate” ori ”teze fundamentale” să digere o asemenea proză flou. În care autorul nu povestește, de fapt, mare lucru și în care nu militează pentru nimic.”
–”Suplimentul de cultură”, nr. 433/15-21 martie 2014. Radu Pavel Gheo continuă cu partea a doua articolele sale cu tema ”Femei în politică”. Iată concluzia seriei: ”Asadar, cu femeile in politica romaneasca lucrurile sunt complicate. Sau simple: lumea prefera sa le vada la cratita. Sau, daca tot trebuie sa ne aratam europeni, sa le stie asociate si subordonate masculilor. Nu spune nimeni ca n-au ce cauta in politica daca sunt fiice, sotii, amante sau pupile ale unor mari barbati. Dar sa stea acolo, frumos, si sa-si stie locul. Sa nu le apuce puseele de independenta. Si sa priceapa ca pana la urma destinul le depinde de domnii si stapanii lor, cei care stiu sa vaneze cerbul ori licitatia publica si sa le aduca la pestera.”
(Jovi)
-In revista Dilema Veche, numarul 528 din perioada 27 martie-2 aprilie am citit cu multa placere randurile Adinei Popescu care se intreaba Cît de bun este copilul tău?. Avand in vedere ca am remarcat si noi competitia din campionatul inter-parental, reproducem cateva fragmente edificatoare, care zugravesc pertinent acest aspect. Pana la urma, copiii sunt prelungirile parintilor „…am fost şocată de modul absurd în care „investesc“ anumiţi părinţi în copiii lor. Pentru ei, a avea copii şi a-i educa înseamnă doar o perpetuă competiţie, în care se folosesc de propriile odrasle pentru a obţine confirmări (şi premii). Pare o competiţie nevinovată cu alţi copii, însă, de fapt, e un război al lor personal cu oamenii din jur. Şi cu propriile frustrări şi neputinţe.(…) Mai nou, la TV, sînt la modă show-urile „de talente“, cu copii, la care se uită tot poporul. E un nou motiv care mă face să cred că în ziua de azi copilăria în sine a devenit un soi de competiţie. De mic trebuie să demonstrezi, să te afirmi. Şi nu e vorba doar de cîntat şi dansat, unde se presupune că, într-adevăr, ai un har. Am urmărit un copil de 10 ani, simpatic, de altfel, care se chinuia să facă nişte paste cu un nume complicat, în timp ce mama, din culise, îi dădea indicaţii, deşi el nu putea să o audă: „Hai, bagă la cuptor ciupercile, iubire!“ „Da, iubire, nu uita smîntînica… bravo, mamă!“ Sînt convinsă că şi-ar fi adus copilul la emisiune chiar dacă ar fi fost vorba de un concurs de prins muşte sau de stat în mîini. Copiii reprezintă, mai nou, nişte piese de colecţie, nişte gadget-uri scumpe, cu care trebuie să te afişezi ca să fii în rîndul lumii.”
Din penultimul numar al aceleasi reviste al carei director fondator este Andrei Plesu, am remarcat si subliniat cu pixul mai multe paragrafe din articolul Chipuri ale ticăloşiei. Da, autorul se refera fara a numi exact lefegii securisticei A3 (nu-i numim nici noi pentru ca nu are sens- cum am mai spus-o, figurile multor contemporani de-ai nostri vor ramane in istorie nu pentru ca ar fi facut ceva deosebit ci doar pentru ca Andrei Plesu s-a aplecat asupra lor) care scuipa venin si prostie seara de seara. „ticălosul nu ştie (sau nu crede) că e ticălos. Are justificări pentru tot ce face şi, adesea, le declară fără complexe, chiar dacă nu sînt dintre cele mai onorabile: lumea e rea, fiecare trebuie să se descurce cît mai eficient, numai proştii şi leneşii sînt săraci, „de ce să fiu eu nătărăul satului?“ etc. Motivaţia cea mai răspîndită a ticăloşiei se explică printr-un dezlănţuit spirit de achiziţie. Insul simte mirosul cîştigului şi sfîrşeşte prin a crede că „a fi“ înseamnă, preponderent, „a avea“. Iar în materie de avere nu există limite. Foarte curînd, limita firească a necesarului e depăşită, pe traiectoria „mult-mai mult-oricît“.Mai spectaculoasă psihanalitic este ticăloşia asumată ca „misiune“. Ea începe tot ca lăcomie financiară (eşti brusc plătit peste orice aşteptare, ţi se dă pe mînă, indiferent de calificarea ta reală, o funcţie, o emisiune, o sursă de vanitate, de preţuire publică sau de clan), dar sfîrşeşte în schimonosire lăuntrică, într-o formă mai mult sau mai puţin accentuată de paranoia. Cum se petrec lucrurile? La început este tentaţia: ţi se oferă, brusc, un cîştig nesperat, cu mult peste ce erai obişnuit să primeşti. Dar nu degeaba. Ţi se cere, la schimb, o radicală înregimentare: devii soldatul unei „cauze“ prestabilite, dictate „de sus“, fără legătură cu eventualele tale convingeri.”
Mirel Banica scrie in dosarul acestui numar, dedicat Toapei despre Toapa religioasa: „De-a lungul anilor de teren de cercetare, mai ales în cazul pelerinajelor, am întîlnit ţoape cu miile(…) Ţoapa, religioasă sau nu, trebuie să se afişeze, ea este organic legată de privirea celuilalt. În cazul ţoapei religioase, orice accesoriu este bun pentru a contribui la atragerea atenţiei: voaluri mari, grele, de culoare neagră, care curg pe umerii ţoapei, cu mîinile împreunate patetic, ca Madonele cusute pe etamină. Rochie lungă, tot neagră şi ea, care acoperă glezna. Şiraguri de mătănii, uneori suprapuse, la încheietura mîinilor. Au propriul „estetism“ religios şi ţin ca acesta să fie urmat şi cei din jur. Smerenie maximă, privirea – fie în pămînt, fie sus spre ceruri, dar din vreme în vreme, în timpul aşteptării la moaşte, ea se mai poate odihni şi pe ziarul Libertatea, deh, să vedem dacă şi vedetele merg la pelerinaj… Ţoapa este informată în general de pe Internet, ştie tot, cunoaşte tot cu privire la locul de derulare a unei ceremonii religioase, starea vremii sau costul pelerinajului. Cu toate că are o cultură teologică egală cu zero şi nu a citit nici măcar Noul Testament, poate cita cu uşurinţă din autori cunoscuţi din domeniul „dezvoltării personale“. Este atinsă de „sindromul de guru“, aşa că nu ezită să răspîndească în jur gînduri cu iz de filozofie de salon de coafură, legate de tristul destin al neamului românesc, căci ţoapa este româncă, cu „r“-ul apăsat, pînă în măduva oaselor. Spune că regimul comunist a fost rău, dar a avut şi avantaje, este imposibil să se decidă… Mai vede semne divine şi minuni peste tot.”
-In Revista 22, numarul 12 (25-31 martie 2014), Andrei Cornea pune punctul pe I in editorialul intitulat relevant si realist „Rusia-marele contramodel” „Crimeea aparține de drept Rusiei – se spune mai întâi; Hrușciov a făcut-o cadou Ucrainei în mod nelegitim.“ Dar ce a fost legitim în întreaga URSS? Frontierele interne, desenate după voia lui Stalin? Absurd. De fapt întreaga URSS a fost un stat nelegitim din cap până-n coadă, născut printr-o lovitură de stat, numită pompos Mare Revoluție Socialistă. Ilegitimitatea generală s-a născut în decembrie 1917, când bolșevicii au dizolvat manu militari Adunarea Constituantă, reieșită din alegeri libere și în care ei nu aveau majoritatea.(…) În general, poate că ar trebui ca lumea să se întrebe mai des: de ce oare Rusia lui Putin cu proiectata lui „Uniune euroasiatică“ nu exercită nicio atracție pentru majoritatea ucrainenilor? De ce nu i-a entuziasmat nici pe balți, pe georgieni, pe moldoveni? De ce, în schimb, toată lumea a vrut și vrea să adere la Uniunea Europeană, în pofida dificultăților economice prin care a trecut aceasta? (Cred că și Rusia însăși ar dori-o, dacă i-ar fi cu putință!) Simplu: fiindcă argumentele lui Putin sunt autocrația, înapoierea economică, șantajul cu gazele și corupția, în vreme ce argumentele UE sunt progresul economic și social, democrația liberală și statul de drept. Nici economic, nici politic, nici social Rusia nu constituie în lumea de azi vreun exemplu demn de urmat. Dimpotrivă, ea stă mizerabil sub acest aspect nu numai în raport cu Occidentul, dar chiar și cu defuncta URSS, care, în zilele ei de glorie, exercita o influență de netăgăduit în diferite medii sociale din Occident. Dorind să „refacă“ Uniunea Sovietică, Putin are, poate, tancurile acesteia, dar nu are – așa cum aceea avea totuși – o ideologie inclusivistă cu vocație universală pe care s-o poată exporta. »
Octavian Manea ne asigura cumva ca nu suntem chiar paraisti de NATO in articolul « Ucraina reinventeaza NATO » (si intr-adevar este absurda cantonarea bazelor si capacitatilor militare americane prin Germania si Italia cand este atat de mare nevoie de ele aici, nu pe fosta linie de demarcatiea Razboiului Rece caci, da, NATO si UE s-au extins. Deci zona trebuie aparata. Cu o prezenta directa americana in Noua Europa nici lui Putin nu i-ar mai fi atat de lejer sa se disterze prin zona, nu mai spunem ca ridicarea si transformarea Scutului Antiracheta ar schimba mult raportul de forta, in plus, acesta ar trebui indreptat in mod clar asupra Rusie- am vedea daca tot felul de clovni in solda lui Putin ar mai ameninta pe la televizor )
«Noua realitate impune regândirea premiselor care au determinat reorientarea misiunii tradiționale a NATO, cea de apărăre teritorială, spre operațiuni de răspuns la crizele internaționale din afara Europei: „de mai bine de două decenii, Alianța s-a concentrat pe conflictele din afara zonei NATO, pornind de la premisa că statele membre nu își percep propriul teritoriu amenințat. Desigur, astăzi, această premisă a dispărut“, a declarat pentru CNN președintele Estoniei. Pentru baltici, categoriile care au dominat decisiv imaginarul euroatlantic post 9/11 „out of area“ sau „out of business“ nu mai au sens. Se impune revenirea NATO la fundamente: „ne confruntăm cu o situație de articol 5, este vorba de apărarea Alianței. Nu mai suntem în căutarea de monștri în afară. Ne aflăm în Europa și trebuie să ne asigurăm că niciun monstru nu vine în Europa. Astăzi NATO este back în area și back în business“.
(Codruț)
Contributori: Jovi, Codruț.
-Precizare:
Revista ”România literară” a fost obținută cu sprijinul Inmedio.ro, rețea de distribuție a ziarelor/revistelor, de unde vă sfătuim să o achiziționați.
