În această săptămână, am citit revista România literară.
–”România literară”, nr. 33/14 august 2015. Mircea Mihăieș are cam aceeași părere cu mine în privința topurilor sau recomandărilor de vacanță în articolul ”Vacanță la raft”: ”Ideea de a recomanda eventualilor mei cititori câteva cărți pentru zilele de vacanță îmi pare mie însumi ridicolă. Mă îmbărbătez doar cu scuza că ele nu sunt neapărat și lecturi de vacanță – pe acestea le vor găsi atât în librării (câte mai sunt), cât și la chioșcurile de ziare (câtă vreme vor mai fi și acestea.) Mă gândeam, totodată, că ar merita să păstrăm, de pe acum, pentru viitorime, imagini și descrieri ale librăriilor în care intrăm, locuri care au marcat civilizația noastră, aflate acum pe cale de dispariție. Probabil că peste câteva decenii simpla evocare a unei librării va stârni un interes asemănător celui încercat în fața imaginilor din perioada cambriană ori cretacică. Unii atotștiutori compară starea letală a magazinelor care vând cărți cu fenomenul produs în perioada de apariție a televiziunilor. Atunci, lumea ar fi început să meargă mai puțin la cinematograf, preferând moliciunea canapelei de acasă și comoditatea de a privi un film în halat și papuci.”
Dintr-un interviu al lui Sorin Lavric cu Virgil Nemoianu mi-au atras atenția câteva cuvinte ale celui din urmă despre lectură, citit: ”Pentru mine rămâne sacrosanctă declarația lui Leibniz: îmi place cam tot ce citesc, nu există lectură din care să nu fie ceva de folos, de învățătură. Pot spune că am verificat personal afirmația. De pildă, cum sunt cititor de romane polițiste, găsesc mai totdeauna pe ici pe colo câte o imagine, câte o formulare cvasiaforistică suprinzătoare care poate să-mi de gândit, care să mă îmbogătească măcar nițel. Acum chestiunea cu tipurile de lectură este, cred eu, separată. Eu unul nu citesc bine și ușor pe ecranul ordinatorului. Numai titluri de ziare, informații rapide, scurte, condensate. Un text mai lung, fie el chiar articol (politic, critică literară) caut să-l copiez și să-l citesc apoi mai pe-ndelete, ca pe o revistă sau carte. Sunt cu totul de acord că cel care se limitează la lecturile astea prin mijloace tehnice are considerabil de pierdut. Dar asta nu e condamnare a noilor moduri de comunicare scrisă, căci ele reprezintă numai un soi de adăugire.”
Simona Vasilache, în cadrul rubricii Vintage, ne vorbește despre cartea lui Nicolae Vătămanu, Odinioară în București: ”Evocările lui Vătămanu se termină cu petrecerile de Armindeni, prilej de a revedea, cu ochii minții, grădinile de altădată ale Bucureștiului și forfota de început de vară, și cu o mică antologie de cântece care vibrau, odinioară, mahalalele. O lume frumoasă, cu toate lipsurile și indiscrețiile ei, pe care putem încerca s-o mai vedem, cu îngăduință, în câte un colț de stradă veche, în câte o strană, în câte o piață. Chiar dacă numeroasele note de subsol, ale Silviei Colfescu, ne trezesc la realitatea că orașul nu mai e, aproape deloc, același.”
–”România literară”, nr. 34/21 august 2015. Sorin Lavric face o cronică de citit pentru cartea ”Îndrăgostit de Tarkovski. Mic tratat de trăire a artei”, de Mihai Vacariu (recenzată și pe blogul nostru): ”Mai potrivit ar fi să vorbesc de devoțiune religioasă sau de abandon mistic. La capătul abandonului, Vacariu s-a ales cu o bucurie bizară, aceea de a simți că arta poate fi o cale spre mântuire. Cartea Îndrăgostit de Tarkovski e chiar dovada acestei bucurii. Mai precis, e mărturisirea revelațiilor de care a avut parte stând cu ochii lipiți de ecranul cinematografului. Volumul e un soi de jurnal în care spovedania e însoțită de încercarea de a înțelege logic ce i se întâmplă, de aici alura dedublată a volumului: pe de o parte, descrierea în detaliu a experienței cinefile, pe de alta analiza experienței cu ajutorul unor disfuncții hermeneutice.”
Printre surprizele verii, se numără și apariția romanului Go Set a Watchman, de Harper Lee, despre care scrie Simona Vasilache: ”Surprizele vin de peste Ocean. După mai bine de jumătate de secol în care n-a mai publicat nimic, Harper Lee, astăzi în vârstă de 89 de ani, celebră după ce a câștigat Pullitzer-ul cu Să ucizi o pasăre cântătoare, revine spectaculos cu o continuare a romanului din 1960, schițată însă înaintea acestuia și recent rescrisă, la îndemnul editorului ei: Go Set a Watchman (cu titlul Du-te și pune un străjer, romanul va apărea, în traducerea Ariadnei Ponta, la Editura Polirom). Scos pe piață la jumătatea lui iulie, romanul s-a vândut în doar o săptămână în peste un milion de exemplare, ținând capul listei de best-seller-uri a New York Times, de unde, scrie presa americană, n-o să fie înlocuit prea curând. (…) Literatura americană a secolului XX ascunde, la vârful ei, multe surprize, lovituri editoriale care pot, la limită, schimba, în bine sau în rău, locul în canon al unor scriitori pe care-i credeam definitiv fixați. Dovadă că, și atunci când declară, ca Harper Lee, că nu vor mai publica niciodată, cu voia sau fără voia lor scriitorii tot își calcă cuvântul. Spre profitul, plin de speculații, al cititorilor și al presei.”
Simonei Sora nu i-a plăcut prea mult romanul ”Supunere” al lui Houellebecq și scrie un articol intitulat ”Fuck the autonomy”: ”Până să citesc Supunere – pe care n-o pot considera nici roman, nici literatură dintr-un motiv în primul rând tehnic: există în această carte zeci de pagini care ar putea lipsi fără nici o problemă de ordin compozițional, de (in)coerență narativă sau de logică internă a subiectului -, am luat de bună reacția lui Houellebecq de după Charlie Hebdo, criza de plâns în direct, oprirea turneului de promovare, părăsirea Parisului, exact ca personajul lui principal, Francois Rediger, profesor de literatură la Sorbona, după instalarea regimului islamic într-un 2022 pe care mulți îl cred posibil. Acum, văzând că acel turneu de promovare n-a fost, cu toate riscurile, nicicând oprit (căci cadoul de Crăciun pe care Houellebecq i l-a făcut Marinei Le Pen i-a mai fost trimis de câteva ori prin diverse afirmații ”populare”), îmi e destul de greu să-i mai urmăresc contradicțiile. În fond, recenta sa carte nu e nici distopie, nici politican fiction, nici satiră, ci o afirmație ridicolă (ca aceea nu prea veche: ”La religion la plus con, c’est quand même l’islam. Quand on lit le Coran, on est effondré… effondré!”), sau, mă rog, ilustrarea decerebrată, de după prăbușire, a acelei afirmații…”
