În această săptămână, am citit din revistele Observator cultural, Cultura, România literară, Timpul.
–”Observator cultural”, nr. 469 (727)/19-25 iunie 2014. Am auzit cuvinte frumoase despre cărțile lui Sebastian A. Corn, deși nu l-am citit niciodată. La fel scrie și Bogdan-Alexandru Stănescu, într-o recenzie asupra celei mai recente cărți ale scriitorului român, ”Iovik”, Editura Millenium Books, 2014: ”Microromanul lui Sebastian A. Corn este impecabil, poate fi citit pe o multitudine de niveluri; atmosfera începutului, aşezat în zona Hanul cu Tei, aminteşte de Craii de Curtea Veche; este o adevărată plăcere să descifrezi enigma propusă de autor, să urmăreşti indiciile presărate în text. Ca exerciţiu, recomand şi lectura prozei pe blogul autorului, unde textul este fragmentat prin introducerea fotografiilor, a reproducerilor şi a obiectelor care apar în povestire.”
Am mai adus aici contribuții despre cartea Danutei Walesa, tradusă de curând în România la Editura Curtea Veche. Iată și o recenzie mai cuprinzătoare, semnată de Doina Ioanid: ”O altă ipostază este cea de soţie a președintelui Lech Wałęsa, după 1990. Decizii, schimbări, responsabilităţi publice, viaţa de familie, personală, în care nu mai avea parte de acea intimitate atît de dorită. Rolul de soţie a președintelui, cu obligaţiile sale, oamenii întîlniţi în drumul său constituie un capitol memorialistic-documentar, dar sînt și o mărturie a unor ani de formare a unei Danute care învaţă să se bazeze tot mai mult pe ea, ani de formare și de transformare, în care se descoperă ca o persoană independentă, care trăiește intens și ia hotărîri într-o clipă, fără să uite de responsabilităţile faţă de familia sa. De altfel, unul dintre capitole este dedicat copiilor, relaţiei cu ei, după ce aceştia au crescut și au plecat de acasă.”
–”Cultura”, nr. 20 (471)/12 iunie 2014. Ion Crețu ne povestește cum a (re)devenit provincial. Ardelean, a avut multe momente în care a apreciat mutarea în București. Cu toate acestea, de ceva vreme, fără regrete, s-a mutat din nou în Ardeal, la Alba Iulia: ”Ardeleanul, fără ca observaţiile mele să se sprijine pe o bază ştiinţifică, are un orizont vizual mai îngust, limitat de Munţii Carpaţi. Din cauza asta el nu „bate“ dincolo de Braşov. Ce se află pe versantul sudic al Carpaţilor i se pare mai îndepărtat, mai inaccesibil, mai misterios decât o terra incognita reală. El este, prin natură, mai degrabă gospodar decât întreprinzător, de aceea, aproape toţi cei care s-au pripăşit prin Bucureşti seamănă mai curând cu emigranţii plecaţi să-şi caute un rost pe pământ american. Aventura este aceeaşi. Centrul atenţiei lui nu este, nu are cum să fie Bucureştiul, ci Clujul. Mie nu mi-a plăcut Clujul, am fost îndrăgostit de mic de Bucureşti şi l-am iubit până mai de curând.”
Mihai Iovănel face câteva considerații cu privire la Bookfest 2014, mare parte din ele complet reale: ”Aceleaşi reduceri insignifiante, cu Humanitas în topul scârţarilor (oferta lor de 10% reducere nici nu merită deranjul: mai ieftin găseşti cărţile pe Elefant.ro, care ţi le şi aduce acasă). Aceleaşi vedete de doi bani (Mihaela & compania) care atunci când nu-şi mai pun o pereche de ţâţe, mai scriu o carte (care, nici o surpriză, se vinde). Aceiaşi critici indecişi între rolul de promoter, retribuit de edituri, şi cel de critic, neretribuit de nimeni.”
Despre ”Rătăcirile lui Herman Melville”, de Jay Parini (o carte pe care o voi citi în vacanță), scrie Rodica Grigore: ”În plus, romanul Rătăcirile lui Herman Melville nu ocoleşte nici spinoasa problemă mult discutată şi ea în studii de cele mai diverse tipuri sau orientări a atracţiei/ afecţiunii pe care Melville o resimţea faţă de unii dintre apropiaţii săi, Hawthorne mai cu seamă, dar şi a singurătăţii pe care astfel de înclinaţii i-au adus-o în epoca în care a trăit. Cum reuşeşte Parini toate astea şi cum reuşeşte, deopotrivă, să nu-şi transforme romanul în simplă literatură de consum? În primul rând, printr-un adevărat efect de caleidoscop pe care tehnica de construcţie pe care o menţionam anterior, dar şi apariţiile şi relatările personajelor implicate în text îl configurează. Jay Parini dă fiecăruia cuvântul şi posibilitatea de a se exprima, nu din vreun impuls democratic, ci dintr-unul accentuat estetic, în acest fel cartea sa devenind cu adevărat convingătoare şi viabilă din punct de vedere artistic. ”
–”Cultura”, nr. 21 (472)/19 iunie 2014. ”Un american la Chișinău”, de Dumitru Crudu, este o carte ce doresc să o citesc, timp să am (încă o carte, veți spune, mereu adun în această rubrică cărți pe care vreau să le citesc!). Despre ea scrie Alexandra Roșu : ”Romanul Un american la Chişinău deţine între coperţile sale un mare potenţial narativ. Promite să nu îşi plictisească publicul, să nu îl întristeze, dar nici să-l încarce cu ironii. Anton Şleahtiţchi este un căutător de comori româneşti, simte că este legat de acest pământ, în ciuda imaginii sale decadente. Apariţia americanului în peisajul românesc e un plus de culoare destinat sublinierii specificităţii româneşti. Diferenţa culturală trebuia subliniată în vreun fel şi – cum mai bine? – dacă nu punând în acelaşi vagon de tren un american şi un basarabean, care cunosc doar limba babiloniană.”
De la Cannes, de la festival, transmite Magda Mihăilescu. Unul dintre filmele mult-așteptate a fost cel din deschidere, Grace de Monaco, care a avut însă mai degrabă impresii nefavorabile din partea criticilor: ”Poate că un biopic clasic, o biografie urmărită în diferitele ei etape, de la ascensiunea cuviincioasei americance de familie bună la statutul blondei glaciale perfecte, preferata lui Hitchcock, şi de aici la căsătoria de basm cu prinţul minusculului Monaco, Rainier, ar fi fost mai cinstită decât scenariul cu pretenţii de dublă înnobilare a eroinei. Personajul mană cerească al revistelor glossy este văzut de Arash Amel (scenarist) şi de Olivier Dahan ca o fiinţă neliniştită, sufocată de rigorile Palatului, chit că le face faţă cu graţie, tânjind după viaţa lăsată în urmă. Propunerea lui Hitchcock de a reveni la Hollywood, măcar pentru un singur rol, cel din Marnie, îi dă viaţa peste cap. Ca să nu mai vorbim de sosirea lui Hitch în persoană, moment de un comic apăsat, mai ales când cineastul este sfătuit cum să i se adreseze Alteţei Sale Serenissime, până mai ieri o actriţă căreia îi poruncea pe platou. În chip de recompensă pentru neconsolabila ei renunţare, autorii îi ticluiesc prinţesei o înfruntare cu nici mai mult, nici mai puţin decât cu generalul de Gaulle. Invitat la un bal de caritate, căpcăunul care pusese gând rău paradisului fiscal Monaco se lasă îmblânzit de frumoasa prinţesă aşternută pe mari fapte politice. Ba îşi atrage şi un nume din partea ilustrului bărbat care aruncă scăpărătoarea definiţie American Aphrodite. Dacă punem la socoteală şi fasonul de chelner al lui Rainier, un Tim Roth mai prost distribuit ca oricând, grotescul devine deplin, în ciuda eforturilor unei Nicole Kidman diafană şi cu un cap mai înaltă decât toţi.”
Mereu fascinante sunt articolele lui Virgil Ștefan Nițulescu din seria ”Arhipelagul muzeelor”. Iată care a fost senzația lunii mai în muzeele din Paris: ”Senzaţia lunii mai, la Muzeul d’Orsay, nu a fost vreo expoziţie temporară, ci un performance (chiar nu ştiu cum să traduc chestia asta în limba română) al unei franţuzoaice de 30 de ani, pe numele său Deborah de Robertis, care, în ziua de 29 mai 2014, la ora locală 14.30, a intrat, liniştită, în sala 20 a faimosului muzeu parizian, unde se află una dintre cele mai faimoase pânze din întreaga istorie a omenirii: Originea lumii, pictată de Gustave Courbet. Doamna sau domnişoara de Robertis a intrat desculţă şi nonşalantă, în sala 20, într-o rochie de paiete aurii, s-a aşezat pe jos, în faţa celebrului tablou şi, spre vederea întregii asistenţe, a dovedit că nu era dotată cu chiloţi. Şi-a arătat vulva, cu degetele care o făceau cât mai vizibil posibilă. Întregul performance a durat ceva mai mult de opt minute, timp în care supraveghetorii muzeului au făcut cele mai penibile exerciţii posibile, pentru a masca vulva la vedere a tinerei artiste (??). Întregul performance a fost, evident, excesiv de amuzant.”
–”România literară”, nr. 26/20 iunie 2014. La rubrica ”Ochiul magic”, o mică discuție despre eterna problema a revistelor literare: ”În ARGEȘ (nr. 5), Liviu Ioan Stoiciu reproduce un dialog pe care l-a avut cu Ștefan Agopian, pe tema revistelor literare: ”E de neconceput să dispară revistele literare, i-am spus lui Ștefan Agopian la telefon, revoltat că astfel de reviste sunt în pericol să dispară, nesusținute public financiar. Nu e chiar așa, mi-a răspuns fostul candidat la președinția USR (azi, pe piață, cu o carte de succes, multipremiată – Scriitor în comunism), uită-te la ce se întâmplă în Occident, apoi, nu uita că revistele literare au tiraj minim și n-au deloc difuzare, nu sunt citite decât de cei care le primesc, eventual prin poștă (sau sunt frunzărite la redacții, primite <<la schimb>>). În plus, hai să ți-o spun de la obraz: o cronică apărută pe un blog (Simona Tache, fostă colegă a lui la Academia Cațavencu) la ultima mea carte a avut în două zile peste 4.000 de cititori unici, zeci de like-uri și de comentarii (care întrebau de unde îmi pot cumpăra cartea).” Chiar dacă este contrazis de Cronicar, adevărul se regăsește între spusele lui Agopian, puține reviste literare sunt citite, puține reviste literare merită citite.
Interviul săptămânii este cu scriitorul Radu Aldulescu. Cum funcționează literatura română, este una dintre întrebări: ”În virtutea politicilor literare curente, literatura română contemporană funcționează după un canon valoric pe care l-am numit de ordine interioară, care-și pierde adică valabilitatea peste granițe. Este unul dintre motivele pentru care literatura română este ca și necunoscută pe piața occidentală de carte. După patruzeci de ani de citit și scris literatură, îmi pot aroga cel puțin această abilitate, de a deosebi o carte bună de una proastă, de a recunoaște o carte foarte bună și eventual o capodoperă. Fără spirit critic nu pot funcționa ca scriitor. Sunt foarte multe de spus despre ce se întâmplă acum în literatura română, raportat la literatura din afară, lucruri pe care capii instituțiilor culturale fie le evită, fie nu vor să le știe, fie nu le știu pur și simplu.”
(Jovi)
-In pagina a 2-a a suplimentului literar al ziarului Timpul, Radu Diaconu scrie despre cel mai recent roman al lui Matei Visniec: ‘Continuare în spiritul Dezordinii preventive, Negustorul de începuturi de roman este un exerciţiu literar care se folosește cu fineţe de mijloacele narative consacrate ale postmodernismului: multiple planuri narative, policentrism, intertextualitate, autoreferenţialitate, ba chiar critică ficţională. Complex și bine realizat din punct de vedere structural (deși, stilistic, suferă din pricina identităţii limbajului diferiţilor naratori), romanul lui Vișniec aduce un suflu proaspăt pe scena literaturii românești contemporane și, de ce nu, anun- ţă un proiect distopic mai larg, binevenit și demn de atenţie.’
(Dan)
Contributori: Jovi, Dan.
-Precizare:
Revista ”România literară” a fost obținută cu sprijinul Inmedio.ro, rețea de distribuție a ziarelor/revistelor, de unde vă sfătuim să o achiziționați.
