În această săptămână, am citit din revistele Cultura, Observator cultural, România literară.
-”Cultura”, nr. 47(451)/19 decembrie 2013. Ultimul număr al revistei Cultura din 2013 se concentrează cartea lui Mihai Goțiu, ”Afacerea Roșia Montană”, apărută recent la Editura Tact din Cluj-Napoca, căreia îi sunt dedicate trei articole, semnate de Ion Pop, Ciprian Șiulea și Ioan Pop-Curșeu. Pe lângă acestea remarcăm și recenzia Danei Pârvan-Jenaru asupra cărții ”Regina Diavolului”, de Jeanne Kalogridis, editura Humanitas Fiction (despre care a scris și colega noastră, Mihaela, pe Filme-cărți.ro): ”Ficțiune istorico-fantastică, roman de moravuri și de atmosferă de epocă, dramă psihologică, ”Regina diavolului” este un roman care se poate citi pe mai multe paliere, Jean Kalogridis reușind, fără a aluneca în descrieri inutile sau în divagații explicative, să îmbine adevărul istoric cu plăsmuirea învăluită și în aburii magiei. Se citește cu plăcere, căci este un roman viu – atrăgând prin narativizarea alertă, tonul prietenos și suspansul foarte bine dozat.
–”Observator cultural”, nr. 439(697)/31 octombrie – 1 noiembrie 2013. Mi-au rămas câteva numere mai vechi ale revistelor ajunse la noi la redacție, dar asta nu înseamnă că nu le răsfoim pe toate până la urmă. Exemplu este acest număr al Observatorului Cultural, care merită citit din scoarță în scoarță, foarte multe articole interesante. De exemplu articolul lui Paul Cernat, despre ”Asul de pică: Ștefan Aug. Doinaș”, o monografie apărută în această toamnă la Editura Cartea Românească: ”Unul dintre cei mai tineri critici afirmaţi la noi în ultimii ani, George Neagoe, (n. 1986), a debutat recent cu o carte pasionantă despre istoria relaţiilor lui Doinaş cu politicul şi Securitatea. Deşi provenită dintr-o teză de doctorat, Asul de pică nu are nimic „academic“ în afara competenţei cercetării. Un spirit perspicace şi o acribie istorico-literară puţin obişnuită la această vîrstă l-au ghidat în explorarea arhivelor Securităţii şi a colecţiilor de periodice din anii ’40-’80. Rezultatele sînt spectaculoase (…) Studiul său de caz este însă ilustrativ pentru ambiguitatea „lumii literare bune“ din anii comunismului, cu condiţionările ei multiple şi capcanele „rezistenţei prin cultură“. Un debut notabil al unui critic bătăios şi informat, interpret ingenios al dedesubturilor politico-literare şi al subtextelor biografice.”
Ca de obicei, recomand articolele scrise de Cristina Manole despre cele mai recente apariții editoriale. În acest număr, ea scrie despre ”Proze, autori români”, iar ultima recomandare este ”Blazonul cu două capete”, de Bogdan Laszlo: ”Din lăuntrul ei, lumea minorităţii maghiare din România se vede altfel decît o percepem noi, la Bucureşti sau aiurea în lume. Bógdan László ne propune o călătorie extrem de bine pregătită. Literar, evident, dar şi antropologic. Degeaba vorbim de solidaritate europeană, cînd habar nu avem de cei care trăiesc lîngă noi. Alături de Cartea şoaptelor a lui Varujan Vosganian, Blazonul cu două lebede ne descoperă lumea celor care vieţuiesc lîngă noi. „Berea nu-i alcool“, spune hîtru un personaj. De urmărit în continuare acest Bógdan László.”
În final, Mihai Fulger scrie despre unul dintre cele mai apreciate filme românești ale anului 2013, ”Câinele japonez”, în regia lui Tudor Cristian Jurgiu, cu Victor Rebengiuc în rolul principal: ”Am auzit comentarii critice la adresa regizorului pentru că l-ar fi distribuit pe Victor Rebengiuc într-un rol mult prea asemănător cu cel al lui Ilie Moromete din filmul lui Stere Gulea, însă obiecţia mi se pare ridicolă: de ce ar trebui să ocoleşti actorul în mod evident cel mai potrivit pentru filmul tău fiindcă acel interpret a strălucit într-un rol apropiat cu un sfert de veac în urmă?! Victor Rebengiuc, mereu natural, excelează şi în secvenţele de nebănuită tandreţe (cum sînt cele cu nepotul nipon, în al cărui joc intră fără reţineri, una dintre ele dînd şi titlul filmului), şi în momentul care se apropie cel mai mult de ceea ce înţelegem prin climax (scena de la crîşmă, în care îşi convinge fiul, fără a i se adresa direct, să-i ceară iertare lui Gabi; însă ceea ce nu ştie Costache este că Ticu săvîrşise deja acest gest reparatoriu). Desigur, se pot face comparaţii, la nivel narativ şi nu numai, cu Moromeţii sau cu alte filme româneşti, mai ales cu acelea care au acelaşi actor principal (de pildă, Cristian Tudor Popescu, în Gândul, aminteşte Medalia de onoare al lui Călin Peter Netzer), însă nu cred că înscrierea plot-ului într-un univers recognoscibil ştirbeşte meritele filmului.”
–”România literară”, nr. 51/20 decembrie 2013. Lui Gabriel Chifu i-au atras atenția câteva cărți de proză în acest an (unele dintre ele au fost prezentate și pe Filme-cărți.ro). Despre ele, scrie câteva gânduri ”amicale”: ”Mi-au atras atenția câteva volume de proză apărute anul acesta. Toate sunt scrise de autori români aparținând aceleiași categorii de vârstă: oameni între cincizeci și șaizeci de ani (mă feresc să-i numesc optzeciști). Am citit aceste cărți cu interes și cu plăcere, nu doar din motive de amiciție și de solidaritate de generație, ci datorită valorii lor strict literare. Le numesc aici: Jocul celor o sută de frunze și alte povestiri (Polirom), de Varujan Vosganian; Negustorul de începuturi de roman (Cartea Românească), de Matei Vișniec; Negru și Roșu (Polirom), de Ioan T. Morar; Urma (Cartea Românească), de Adrian Alui Gheorghe”.
Mircea Mihăieș comentează episodul colindului antisemit de la TVR3. Finalul articolului său, care merită citit în întregime, sună cam așa: ”Am o oroare instinctivă față de orice manifestări ale spiritului primar agresiv, xenofobiei și intoleranței. Așa m-au învățat părinții și bunicii mei, întru nimic mai puțin ardeleni decât politrucii de portativ care ne mitraliază cu sulfurosul lor ”dor”. Din acest motiv, sunt șocat că ființe care ar trebui să fie asemeni mie se dovedesc a fi niște suboameni. Iar animalitatea lor e cu atât mai respingătoare cu cât e pusă nu doar în rimă, ci și pe note muzicale. Și, în plus, finanțată de la bugetul de stat.”
În final, tema săptămânii este ”Crăciunul cu o carte”. Semnează, printre alții, Rodica Binder, Luminița Corneanu, Elisabeta Lăsconi, Antoaneta Ralian, Luminița Voina-Răuț. Ne-a atras atenția articolul Elisabetei Lăsconi, despre cărțile recomandate de Crăciun pentru fiecare zodie: ”Pentru fiecare zodie un roman amplu, căci sărbătorile dau răgaz și tihnă pentru a-i citi pe autorii publicați recent, cu toții încununați de mari premii literare, de la cei consacrați și cunoscuți până la cei traduși prima oară la noi. Este un mod de a le mulțumi editorilor pentru că publică romane de asemenea proporții, și traducătorilor care fac adevărate minuni în jocul lor dublu.” La zodia Gemenilor, Cevdet Bey și fiii săi, de Orhan Pamuk.
(Jovi)
Foarte interesante doua portrete realizate de intelectuali de varf ai Romaniei (Vladimir Tismaneanu si Andrei Plesu) despre alti doi intelectuali (Stelain Tanase si Daniel Barbu). In editia on-line a Revistei 22, regasim articolul “Stelian Tanase, TVR si noul Agitprop” de Vladimir Tismaneanu. Trebuie mentionat ca cei doi au avut o lunga prietenie incheiata brusc si definitive, am spune noi.
“Acolo, la Televizunea ce-si zicea Libera, s-au plasmuit mituri, s-au inventat si s-au distrus imagini de oameni politici, s-au nascocit legende si s-au fabricat calomnii in serie. Acolo s-a constituit, de fapt, ideologia fesenista. Acolo, sub conducerea unor Aurel-Dragos Munteanu, Emanuel Valeriu, Razvan Theodorescu, Paul Everac si altii din aceiasi familie politica, s-a concentrat statul major al marilor manipulari. USL-ul continua azi aceleasi practici. Numirea lui Stelian Tanase nu este de natura sa dea motive de optimism celor care spera ca, dupa Claudiu Saftoiu, va urma o perioada mai putin indarjita. As zice ca dimpotriva.
Stelian Tanase a fost student la filosofie in anii 70, a protestat in toamna anului 1989 impotriva actiunilor represive ale regimului, a scris romane, scenarii de filme, carti despre revolutii, elite si societate. Este profesor la facultatea de stiinte politice a Universitatii din Bucuresti. A fost bursier Fulbright in Statele Unite. La inceputul anilor 90, a fost una din vocile importante ale societatii civile in statu nascendi. A fost intaiul redactor-sef al revistei “22″ si membru fondator al GDS. A jucat un rol notabil in formarea Partidului Aliantei Civice. Ulterior, a intrat in conflict cu N. Manolescu, a parasit PAC, a trecut la liberali, s-a apropiat de grupul Patriciu-Tariceanu. Azi nu mai scrie in “22″ si nu mai face parte din GDS. Et pour cause… In acesti ani, din ratiuni care merita analizate, Stelian Tanase s-a metamorfozat intr-un jurnalist atasat directiei useliste, asociat cu trusturile de presa, in primul rand cel al lui Sorin-Ovidiu Vantu, in efeorturi prea putin favorabile statului de drept (ma explim cu gentilete). Anticomunisul liberal de odinioara a devenit parte a unui grup care, de fapt, este profund dezinteresat de decomunizare ori chiar o priveste cu suspiciune. Ma gandesc la orientarea ideologica a unei reviste precum “Observator Cultural” de care Stelian Tanase este, din cate stiu, profund atasat.”
Andrei Plesu isi aduce aminte “Cum se (auto)sabotează o carieră” sau, mai degraba, cum l-a intalnit pe fostul ministru liberal al Culturii, istoricul Daniel Barbu. Iar intamplarea este relevant pentru caracterul duplicitar (a musca mana care te hraneste) a multor intelectuali romani.
“Pe Daniel Barbu l-am avut student la secţia de Istoria şi Teoria Artei a facultăţii de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu” din Bucureşti. Trebuie să spun că era un student strălucit. Cultivat, matur, harnic şi, pe deasupra, om credincios. (Asuma, la vremea aceea, ortodoxia, pînă la mici ticuri verbale: nu spunea „tradiţie”, spunea „predanie”. Ulterior a trecut la catolicism nu ştiu cu ce urmări…).
Cînd, în 1990, am ajuns la Ministerul Culturii şi s-a pus problema să găsim noi directori pentru instituţiile importante ale sistemului, numele lui Daniel Barbu mi-a venit imediat în minte pentru conducerea Editurii Meridiane, specializată în publicaţii de artă. Era foarte tînăr şi încă necunoscut, astfel încît nu mi-a fost uşor să-l impun ca director. Şi cei din guvern şi alţii mă întrebau, contrariaţi, de unde l-am scos. Iar eu puneam, mereu, aceeaşi placă encomiastică: e un tînăr remarcabil, tocmai bun să preia, cu energie proaspătă, o editură de profil, într-o lume post-revoluţionară. În cele din urmă, dl. Barbu a fost instalat în funcţie.
La cîteva săptămîni după acest „succes”, mi-a cerut o întrevedere: voia să fiu de acord cu concedierea tuturor celor care lucrau, de ani buni, în redacţia Meridianelor. I-am explicat că, în principiu, directorii pe care îi numesc au mînă liberă în interiorul „întreprinderii” lor. Dar că mi-e greu să înţeleg o asemenea decizie radicală. Dacă e vorba de un caz-două de incapacitate sau indisciplină, putem discuta, dar o redacţie întreagă? N-a trecut, cred, nicio săptămînă, cînd am primit un telefon de la şeful meu de atunci, dl. Petre Roman, care m-a întrebat, încă o dată, cine e, în definitiv, acest Barbu. I-am răspuns cu acelaşi discurs pe care îl repetasem pînă atunci, ori de cîte ori fusese nevoie: credeţi-mă, e un tînăr cu foarte bune calificări profesionale, un om de viitor etc. etc. Petre Roman a răspuns oarecum amuzat:
„Tocmai am primit un memoriu de la el, în care te reclamă ca opozant al reformei, cripto-susţinător al vechilor nomencalturişti, pe scurt, sabotor al programului guvernamental”
Am căpătat memoriul cu pricina la cabinet şi nu mi-a venit să cred ce citeam. Evident, perplexitatea a fost urmată de iritare. Ce fel de alcătuire lăuntrică poate avea un om care răspunde în acest fel unei enorme investiţii de încredere? L-am chemat de îndată pe domnul director la mine şi i-am cerut să-şi scrie demisia. A făcut-o şi, de-atunci, are destule motive să mă deteste. N-aş fi scris acest text, dacă, înţelepţit, într-un târziu, de perdantele „meandre ale concretului” la care s-a expus, dl. Barbu s-ar fi retras din viaţa publică, pentru a se dedica talentelor sale reale: profesorat, cercetare, cărţi. Dar l-am văzut reapărând în mica lui familie de mâhniţi civici de pe ecranele postului-mamă: la fel de inadecvat, de previzibil în umoarea lui păstoasă, de hămesit după o ţâră de audienţă şi, poate, cine ştie, după vreo nouă propunere. Şi atunci m-am gândit să încerc încă o dată, o ultimă dată, să îl ajut. Să îl rog, bătrîneşte, să se întoarcă la ale lui”
(Codruț)
Contributori: Jovi, Codruț.
Precizări:
1. Revistele literare, culturale, de cinema sau de informație, care doresc să apară în această rubrică, o pot face, trimițând, prin reprezentanții lor, un mesaj la jovi@filme-carti.ro. Vom răspunde de îndată și, probabil, favorabil 
2. Revista ”România literară” a fost obținută cu sprijinul Inmedio.ro, rețea de distribuție a ziarelor/revistelor, de unde vă sfătuim să o achiziționați.
