Revista presei culturale (18 – 24 aprilie 2014)

În această săptămână, am citit din revistele România literară, Observator cultural, Cultura, 22.

–”România literară”, nr. 17/18 aprilie 2014. Ca răspuns la ancheta revistei Orizont, Mircea Mihăieș ne povestește despre ”ce meseria nu ar putea practica niciodată”. Desigur, nu lasă deoparte nici pasiunea pentru citit sau pentru scris: ”M-am întrebat dacă aș putea să-mi dedic viața întreagă lucrului pe care, cu o anumită plăcere, îl făceam de câteva zile. Spre surprinderea mea, gândul că n-aș mai citi și n-aș mai scrie nu mi s-a mai părut o catastrofă. Posibilitatea de a-mi petrece existența departe de literatură nu m-a speriat. Mai mult: mi-am spus că, renunțând la scris, aș deveni alt om. În primul rând, aș avea mai mult timp liber. Sau, mai corect spus, aș avea în fine timp liber. În felul în care-mi duc viața de-atâtea decenii, acest concept nu există: nu am, așa cum au oamenii normali, după-amieze și seri libere, și nici măcar week-end-uri. Tot ce-am reușit, în ultimii ani, a fost să mă eliberez vreo două săptămâni pe an de straniile îndatoriri asumate, de altfel, cu o dubioasă bucurie.”

În rubrica ”Ochiul magic”, Cronicarul reia câteva considerente despre Postul Paștelui din Dilema Veche: ”Amuzant articolul Noul Post al Paștelui din Dilema Veche nr. 530, 10-16 aprilie 2014, semnat de Stela Giurgeanu, despre categoriile celor care țin post: unii o fac din credință, alții din ambiția de a se detoxifia, iar alții pur și simplu din mimetism. ”Există și categoria celor care țin post că așa trebuie, dar care se plâng încontinuu, de parcă ar fi primit o pedeapsă. Stau lângă tine în restaurant și, în timp ce tu îți comanzi o fripturi, ei suspină și ronțăie triști o foaie de salată, cu ochii ațintiți în farfuria ta. Alții, din contră, dacă tu îți comanzi o friptură, te întreabă cu o dezaprobare superioară: <<dar cum, dar tu nu ții post?>> Mai sunt și cei care se laudă peste tot că țin post. <<Eu țin post>> – spun aceștia, indiferent de context, fie că ești la sală, fie că ești în parc, în tramvai sau la birou, fie că vorbești despre politică sau parfumuri, găsesc ei un moment în care să declamen, accentuând aproape cu trufie pronumele personal. <<Eu țin post>> – e ca și cum îți trântesc de undeva din înălțimile purității faptul că prin asta îți sunt superiori. Unii mai și pufnesc când spun asta.”

–”Observator cultural”, nr. 461 (719)/17-30 aprilie 2014. În ediția din această săptămână, Observator cultural găzduiește un interviu interesant al lui Dan Burcea cu scriitorul algerian Yasmina Khadra. Printre alte discuții despre cărțile sale și Algeria natală, el ne mărturisește și admirația profundă pentru Camus: ”Pentru mine, Camus rămâne o viziune opiacee a țării mele. O viziune aureolată și, în același timp, improbabilă, o călătorie de-a lungul a o mie de întrebări la care încerc să răspund în romanele mele. Salut, pe lângă toate acestea, și arta sa literară. Cine a fost el ca persoană nu mă interesează. Nu i se poate cere unui scriitor să fie un sfânt, ceea ce așteptăm de la el este talentul și nimic altceva.”

Foarte interesante, de asemenea, și ”notațiile răzlețe” ale lui Liviu Ornea din Moscova. Iată cum se simte atmosfera din capitala Rusiei: ”Atmosfera suprarealistă din Maestrul şi Margareta poate fi încă simţită, şi nu doar în diferenţele evidente şi indecente de venituri. Acum dă bine în schizofrenie. Aparent, totul e bine, e o lume liberă, oraşul e bogat, se construieşte mult şi îndrăzneţ, apar zgîrie-nori. Dar blogurile spun altceva, sînt oameni arestaţi, alţii se aşteaptă să fie ridicaţi oricînd – există o listă de delicte (defăimare, de exemplu, sau propagandă homosexuală) pentru care, de fapt, oricine poate fi arestat. Se vorbeşte însă liber, în gura mare, se fac bancuri, aluzii politice explicite, inclusiv la conferinţe de matematică. Laţul e încă larg, dar toţi ştiu că poate fi strîns de pe-o zi pe alta. Nimeni nu-şi face iluzii. Oricum, popularitatea lui Putin a crescut, îmi spun colegii.”

–”Cultura”, nr. 13 (464)/10 aprilie 2014. ”Despre cultura muzeelor” ne vorbește, ca de obicei, Virgil Ștefan Nițulescu, una dintre rubricile pe care le citesc mereu cu interes în Revista Cultura. Ce este muzeul, așadar, în Germania: ”Muzeul este, în Germania, instituţia de cultură care a reuşit să depăşească biblioteca (e drept, cu excepţia bibliotecilor şcolare), deşi aceasta din urmă avea o îndelungată şi bogată tradiţie în această privinţă – drept cea mai frecventată instituţie de cultură din ţară. Demn de remarcat este faptul că, spre deosebire de Regatul Unit ori de Suedia, în Germania accesul la muzee nu este gratuit pentru publicul general, ceea ce înseamnă că germanii sunt învăţaţi, de mici, că este normal să plătească pentru a intra în posesia unui produs cultural. În plus, nici în Germania, mai ales în ultimii şapte ani, muzeele nu o duc pe roze: subvenţiile sunt tot mai mici şi pretenţiile autorităţilor sunt tot mai mari. Este adevărat, se investeşte încă masiv în muzee, pentru că este limpede că investiţia în cultură este profitabilă.”

–”Cultura”, nr. 14 (465)/17 aprilie 2014. Mi-a plăcut filmul ”Nebraska”, pe care l-am considerat (părere personală, deci subiectivă) cel mai bun film de la Oscarurile de anul acesta. Aceeași părere o are și Ion Crețu, care ne povestește despre visul american: ”Nebraska însa pune în discutie cu o exemplara finete un topos aparte, cu mare rezonanta umana: visul american. Visul american, se stie, este însasi materia prima cu care se alimenteaza basmul american, si tot omul, de la mic la mare, are un vis în care crede – no matter what. Desigur, si locuitorii de pe alte meridiane au visuri – chiar daca acestea se numesc planuri, proiecte, gânduri etc., dar niciunde în lume nu exista teren mai fertil pentru a-ti cultiva „visul“ ca în „tara tuturor posibilitatilor“. Nu doar Martin Luther King a avut un vis, ci orice om de rând care vede lumina zilei sub faldurile steagului american se hraneste cu un vis. Când se naste, orice american, daca este baiat (fie el si de culoare!!!), viseaza sa ajunga presedinte al Statelor Unite; iar daca este fata, Miss America. De aceea, orice american, de mic copil, este îndrumat, modelat, împins de la spate, daca este nevoie, sa-si „urmeze visul“ – sau macar asa se spune. A vorbi despre America fara sa crezi în visul american este un nonsens. Nu întâmplator doar în America to be a dreamer reprezinta o atitudine pozitiva, demna de a fi adoptata, nicidecum un lucru de ocara, sinonim cu a fi cu capul în nori, a fi nerealist – cum este perceput pe alte meleaguri.”

(Jovi)

–Revista 22 numarul 16, din saptamana 22-28 aprilie 2014, publica un amplu material incadrat in categoria Chipurilor raului semnat de Dumitru Lacatusu despre Eugen Alimănescu « una dintre figurile controversate din istoria Poliției Române. Biografia lui jonglează între două imagini, aflate fiecare la câte o extremă. Prima este cea a justiţiarului crud, dar drept; cea de-a doua este cea a poliţistului corupt şi criminal fără remuşcări. » În acest articol, autorul prezinta principalele repere ale biografiei sale « şi un aspect puțin cunoscut din parcursul său profesional: execuţiile deţinuţilor politici din anii 1949-1950. Deţinuţii au făcut parte din mişcările de rezistenţă conduse de colonelul Ion Uţă, maiorul Nicolae Dabija şi cele din Dobrogea. Până acum, despre aceştia se presupunea că au fost ucişi din ordinul generalului Alexandru Nicolschi, nemulţumit de pedeapsa prea mică dată de justiție (M. Oprea, 1992). În afară de Eugen Alimănescu şi echipa lui, la execuţii au participat mai mulţi şefi de direcţii regionale ale Securităţii din acea perioadă: colonelul Ambruş Coloman, şef al Regiunii de Securitate Timişoara, colonelul Mihai Patriciu, şef al Regiunii de Securitate Cluj, generalul maior Aurel Stancu, şef al Securităţii Bucureşti. De crime a mai avut cunoştinţă şi generalul Pavel Cristescu, primul director general al Direcţiei Generale a Miliţiei. Toţi erau comunişti din ilegalitate şi foşti combatanţi din războiul civil spaniol. » Un alt criminal comunist, pana la urma pentru ca s-a ucis cu sange rece nu numai in urma unui regim de detentei criminal, ci si direct.

Redactia Revistei 22 publica si un fragment intitulat Cununa zeilor: plante narcotice şi halucinogene dintr-o nouă ediţie, revăzută şi adăugită, a cărţii lui Andrei Oişteanu, Narcotice în cultura română. Istorie, religie şi literatură (sub tipar la Editura Polirom).

« Plante psihotrope erau folosite în san­ctua­rele lui Asklepios, „zeul traco-grec“ al me­dicinei. Urme ale unor temple consacrate lui Esculap s-au descoperit şi în spaţiul car­pato-dunărean: la Sar­mizegetusa, la Apulum (Al­ba Iulia), la Ampelum (Zlat­na). Iniţial, bolnavul era su­pus unor „purificări“ – prin băi, oncţiuni, fumigaţii –, după care era lăsat să doar­mă în templu (incubatio). Datorită halucinaţiilor, ze­ul invocat apărea în vis bol­navului, însănătoşindu-l sau indicându-i tratamentul de urmat. „Ora­colele sunt date în timpul somnului“, scrie Pausanias, iar zeul „dă răspunsul prin vise“ (Călătorie în Grecia III, 26, 1). După incubatio, preoţii sanctuarului (as­klepiazii) interpretau visul. Practica pare să aibă ca model pe cea de la templul apolinic de la Delphi. Asklepios era fiul lui Apollo, zeu care, cum spune Ovidiu, „laur în mână purta şi [drept cu­nună] pe fruntea lui sacră tot laur“ (Ars amandi II). În templul de la Delphi, Py­thia şi preotesele (pythonese) – în urma in­toxicaţiilor cu frunze de dafin/laur – bol­boroseau răspunsuri oraculare „revelate de zeu“ şi apoi interpretate de preoţi: „Py­thia coboară în lăcaşul profetic şi, în loc de scorţişoară, laudanum şi tămâie, nu ar­de decât foi de dafin [= laur]“ (Plutarh, De Pythiae oraculis 6). Pliniu remarcă vir­tuţile (narcotice, analgezice, terapeutice) ale „frunzelor laurului de Delphi“, „mai ales dacă sunt arse“ (NH XXIII, 80, 157). De asemenea, la gnosticii din Egipt, în tim­pul incubaţiei se producea „arderea unor aromate“, cum ne asigură Iam­bli­chos (De mysteriis Aegyptiorum 29). În fi­ne, preoţii traci ai zeului Bacchus (= Li­ber) se îmbătau cu vin în templu pentru a prezice tainele viitorului (Macrobius, Sa­turnalia I, 18, 1). „Incubaţia într-un loc sfânt (peşteră, fântână etc.) – comentează I.P. Culianu – este de regulă precedată de alte tehnici ce favorizează extazul.“ Din­tre aceste tehnici, Culianu menţionează în primul rând „absorbţia şi/sau ingerarea de halucinogene“. Conform altor texte (Plu­tarh, De sera numinis vindicta 563-568), observă Culianu, sufletele extaticilor ating stări de exaltare euforică fiind „îm­bătate de exalaţii suave“ datorate unor plante psihotrope. »

Mircea Regneala, președintele Asociației Bibliotecarilor din România trage un semnal de alarma (care, in mod evidnet nu va sensibiliza pe nimeni si nu va schimba cu nimic mersul inainte al tancului inculturii care, nu-i asa, serveste de minue factorului decident politic care are nevoie de un popor needucat, grobian, tampit, usor de cumparat) intreband « De ce ne distrugeți bibliotecile, domnilor guvernanți? »

« Dacă la sfârșitul anului 1989 existau, conform Anuarului Statistic al României, 20.773 de biblioteci, la sfârșitul anului 2012 numărul acestora scă­zuse la aproape jumătate, fiind de nu­mai 11.309. Am avut oare prea multe bi­blioteci și a fost nevoie să scadă atât de drastic numărul lor?

Dimpotrivă, biblioteca înseamnă o șansă în plus la lectură, cu atât mai mult cu cât ne aflăm pe ultimul loc între țările Uni­unii Europene în privința tinerilor de 15 ani care au dificultăți de lectură și în­țe­legere a unui text (peste 40%), fapt con­firmat de rapoartele anuale PISA (Pro­gra­mul Internațional pentru Evaluarea Ele­vilor, care cercetează cunoştinţele şi abi­li­tăţile necesare integrării sociale, do­bân­dite în învăţământul obligatoriu, asimilate de către elevi). Strategia europeană pen­tru 2020 pentru ocuparea forţei de muncă şi creşterea economică, care urmărește re­ducerea abandonului şcolar sub 10%, pre­cum şi cel al creşterii procentajului de ab­solvenţi la cel puţin 40%, acordă un rol im­portant bibliotecii în acest proces.Tre­buie să ne reamintim că, în lipsa de­prin­de­rilor de lectură, mulți absolvenți de liceu nu sunt în stare să facă o compoziție cât de cât coerentă, că există licențiați care nu știu să facă o cerere de angajare și că în­vățământul, în general, este de o calitate ca­re scade de la an la an, dar nu în­tre­prindem nimic pentru ameliorarea acestei situații. Dimpotrivă, desființăm biblioteci cu nepăsare, ca și când aceste instituții de cultură și instruire ar aduce cel mai mare rău țării. La ce bun să mai avem biblioteci, dacă se poate trăi și fără ele, când avem In­ternetul care, prin copy–paste, rezolvă orice, consideră domnii miniștri. » Ultima patanie a bibliotecilor din Romania este desființarea recentă a Bibliotecii Pedagogice Naționale „I.C. Pe­trescu“ din București”

« În ce privește zecile de biblioteci din în­vățământul gimnazial și liceal, acestea nu au mai primit, începând cu 2009, niciun ban pentru achiziția de publicații. Cum să faci educația pentru lectură, când de șase ani nu se mai alocă nimic pentru bi­blioteca școlară? Cum să atragi copiii spre lectură cu niște cărți ferfenițite, murdare și pline de bacterii? Legea bibliotecilor pre­vede că publicațiile pentru copii tre­buie reînnoite într-un interval care în­cepe, pentru cei mai mici dintre cititori, de la șase luni de la achiziție. Cine însă mai respectă legile în țara asta?

Referitor la bibliotecile publice din mediul rural, numărul acestora scade alarmant an de an. Numeroase primării nu mai fi­nanțează posturile de bibliotecari din lipsă de fonduri »

Sa nu ne mai intrebam de ce editurile si revistele culturale sau cele lizibile (nu trebuie sa fie neaparat cele culturale) abia daca mai supravietuiesc ? In mod firesc, fiecare biblioteca din tara asta ar trebui sa aiba macar un abonament la principalele publicatii din Romania (macar) fapt ce le-ar salva de la asfixiere si de la neincetatele eforturi de a gasi pe te mirii unde finantari pentru a continua sa apara. Nu mai aducem in discutie si cartile pe care aceastea ar trebui sa le cumpere. A avut multe pacate guvernarea Tariceanu dar tinem minte ca la un moment dat a oferit o suta de euro fiecarui profesor pentru a-si cumpara carti (de specialitate sau nu, insa era nevoie de factura care trebuia sa demonstreze ce carti s-au achizitionat) O masura care a murit rapid caci cultura si educatia au fost considerate cele mai dispensabile domenii de abolsut toate guvernele Romaniei de dupa 1989.

(Codruț)

Contributori: Jovi, Codruț.

-Precizare:

Revista ”România literară” a fost obținută cu sprijinul Inmedio.ro, rețea de distribuție a ziarelor/revistelor, de unde vă sfătuim să o achiziționați.